vineri, 30 octombrie 2009

Oscar fashion


De cativa ani scriu despre rochiile covorului rosu, “The Road to the Oscar”, momentul de glorie al modei pentru cea mai celebra noapte a cinematografiei. V-ati intrebat vreodata ce ne ramane in minte dupa vizionarea The Annual Academy Awards?


S-au stins luminile noptii vedetelor, am trecut mai departe. Vrem nu vrem, contestat sau necontestat, celebrul Oscar isi pune amprenta pe cariera actorilor, a peliculelor, a designerilor de moda. Oricat ar fi de discutat, marele premiu, statueta “unchiului Oscar” aduce dupa sine celebritate, sali de cinematograf pline, recorduri de vanzari si … momente memorabile, scrise in istorie.

Cine ar putea oare uita de copilul minune, Shirley Temple, oscarizat in 1935 sau de primul actor de culoare care a fost distins cu marele premiu, Sidney Poitier, ori de Titanicul care a luat tot ce se putea lua intr-o noapte de Oscar?
Cine sa uite uimirea totala a lui “Elle Woods”, blonda de la drept interpretata de Reese Whiterspoon sau de Roberto Benigni in 1999 cu extrema sa reactie in momentul anuntarii castigatorului, un italian vulcanic sarind peste scaunele salii in aplauzele si strigatele tuturor? Anul acesta s-au mai inregistrat cateva momente memorabile: Meryl Streep a devenit cea mai nominalizata persoana din istoria premiilor Oscar, iar marii castigatori, indienii din Slumdog Millionaire, au declarat in finalul serii ca principala lor preocupare a fost sa adune cat mai multe autografe de la vedetele Hollywood-ului, dupa care se vor intoarce … inapoi pe strazi.



Cu inca un exercitiu de memorie ajungem la momentele de glorie ale vestimentatiei vedetelor, celebrele rochii de red carpet. Cu mult inainte de noaptea Oscarurilor, actritele isi incep framantarile. Cu ce am sa ma imbrac? Ce rochie sa aleg? De la ce designer? Gloria momentului nu ramane doar in palmaresul actritei ci si al celui care si-a imaginat superba tinuta, asadar concurenta e la cote maxime. Ar putea cineva sa uite incredibila rochie semnata de Elie Saab in care Halle Berry a fost marea castigatoare? Dar rochia negru cu alb a maestrului Valentino purtata de Julia Roberts in 2001, frumoasa Julia atat de blamata ca nu stie sa se imbrace… Ce sa spunem atunci de rochiile purtate de Nicole Kidman? Ca rochia verde Dior s-a vandut a doua zi in cateva sute de exemplare … copiate, in boutique-urile din LA. Sau cat de distinsa a fost rochia gri perla purtata de frumoasa australianca si semnata de Karl Lagerfeld pentru Chanel Couture. Tot in Chanel Couture a fost si Penelope Cruz, o superba rochie neagra drapata coquiage. 



Poate va mai amintiti si de trena rosie, un haute couture princiar i-am spus, semnata de John Galliano pentru Heidi Klumm. Dar de Angelina Jolie intr-un Marc Bouwer alb satinat sau de Cate Blanchette intr-un Valentino Couture din tafta galben pai incinsa cu centura neagra? Keira Knightley in Vera Wang 2006 sau Renee Zelweger in Carolina Herrera in 2008, Rochiile de Oscar nu sunt doar niste simple tinute, rochii elegante de seara. Ele sunt urmarite de o lumea intreaga, milioane de telespectatori care stau in fotoliul lor si privesc cele cateva ore de transmisie din cetatea cinematografiei. Sunt rochii comentate de criticii de moda, publicate in revistele glossy, discutate pe bloguri si, bineinteles, copiate si rascopiate, vandute in lumea intreaga, admirate, dorite, purtate. Ce-si poate dori mai mult un designer?


Cu siguranta sa nu fie trecut la categoria gafe vestimentare precum a ramas Bjork, cantareata care a pasit in 2001 pe covorul rosu intr-o lebada lesinata, ramasa in istorie drept “rochia infama” sau Cher, drept actrita cu cele mai multe erori de stil pe red carpet



Din partea masculina, ramane constant numele Armani drept definitie a elegantei la Oscar desi, daca e sa ne luam dupa renumele pe care il are Tom Ford, am putea sa punem un semn de intrebare asupra situatiei. La Oscar 2009  l-am vazut pe Brad Pitt intr-un smoking impecabil semnat de texan, pasind increzator si elegant, atragand privirile tuturor, mai ales ca frumosul “Benjamin” era la bratul superbei sale sotii, Angelina Jolie si ea la fel de fermecatoare intr-o tinute Elie Saab.


Cu alte cuvinte, daca anul trecut 4,3,2 ar fi luat Oscarul pentru cel mai bun film strain, Dinasty ar fi fost pe covorul rosu, in stil romanesc?!


Didier Grumbach


Didier Grumbach este una dintre cele mai importante persoane din lumea modei internationale, un nume care vorbeste de la sine, o prezenta care nu doar impune respect dar si da greutate oricarui eveniment la care participa. Acualmente Presedinte al Federatiei Franceze a Couturii, a Pret-a-Porter-ului Couturierilor si Creatorilor de Moda, cel mai important organism al industriei de moda din Franta, dar si Decan la Institutului Francez de Moda din Paris, Didier Grumbach a fost directorul general al intreprinderii familiale C. Mendez timp de 15 ani, in perioada 1963-1978, director executiv pentru marca de pret-a-porter Yves Saint-Laurent Rive Gauche in aceeasi perioada si, ulterior, pentru 20 de ani, presedinte al casei de moda Thierry Mugler, intre 1978 si 1998.


Didier Grumbach este autorul cartii „Histoires de la Mode” , un fel de istorie a modei secolului XX, de la haute couture pana la pret-a-porter, de la confectioneri pana la stilisti si creatori, o istorie a modei si pietei modei, o istorie care vorbeste despre organizarea industriei frantuzesti, despre prefacerile sociale si estetice ale vremii, un fel de oglindire a societatii secolului XX in oglinda atat de speciala care este moda. Lucrarea, 
dupa cum spune chiar autorul, “s-a dorit a fi o poveste a creatiei, a evolutiei si imploziei profesiunilor din moda, cu intentia de a propune perspective de dezvoltare unui sector profesional care, ca orice structura sociala, este conditionat atat de originile sale, cat si de contextul economic”.


Venit la Bucuresti, la festivalul Pasarela 2009, Didier Grumbach a sustinut o conferinta – “Doua secole de moda de-a lungul istoriei creatorilor si marcilor” – o conferinta in care a prezentat, cu ajutorul imaginilor, date din cartea sa “Histoires de la Mode”, dar si date in plus completand ceea ce a fost scris deja. Aceasta conferinta a propus un tablou al marilor transformari ale modei, incepand din secolul al XVIII-lea cu Rose Bertin si pana in anii '70, odata cu aparitia creatorilor japonezi, punand accentul pe evolutia profesiilor din domeniu, a competentelor. Au fost evocate conditiile economice si sociale ce subliniaza modul in care mondializarea ireversibila, insotita de o criza sociala si economica majora, este pe cale sa accelereze transformarea radicala a modei planetare.


Didier Grumbach povesteste despre inceputurile activitatii sale in lumea modei spunand: “Am inceput sa muncesc de foarte tanar in domeniul modei. In 1954, la 23 de ani, eram deja directorul afacerii familiale proprii. Cand lucrezi timp de mai multe decenii pe pozitia de director sau de presedinte – ca in cazul meu –, ajungi sa ai o relatie aproape intuitiva cu domeniul si cu profesia. Am fost directorul unei firme care s-a dezvoltat enorm, intr-un moment in care pret-a-porter-ul nu exista aproape deloc in Europa: 75% dintre francezi se imbracau sur mesure, la epoca respectiva. Am trait nasterea pret-a-porter-ului intr-o perioada in care fabrica familiei mele se ocupa exclusiv de producerea de mantouri. Incepand cu anul 1964, am decis sa concentrez activitatea firmei mele pe realizarea pret-a-porter-ului de couturieri. In 1967-1968, aveam deja sub contract 10 creatori, o situatie care astazi pare imposibila. Am fost cofondator al marcii YSL Rive Gauche si, in acelasi timp, asociat al lui Givenchy pe linia de pret-a-porter. Astazi, asa ceva nu mai este posibil: sa produci pentru atat de multe case de moda, pe acelasi contract.



In acea epoca, fabricam pentru toti acestia, plus Lanvin, Givenchy, Valentino, Chanel, Ungaro, Jean Patou. Este extraordinar sa produci pentru toate aceste marci in acelasi timp – toata colectia lor pentru lumea intreaga. A fost ca si cum am fi trait mai multe vieti, deoarece, daca in timpul unei vieti ajungi sa faci numai o parte din aceste marci, ar fi fost deja OK. Am trait insa o perioada de mari schimbari, in primul rand pentru ca pret-a-porter-ul, nu doar cel de marca, nu exista; si apoi, epoca Yves Saint-Laurent Rive Gauche, cu inventarea sistemului de lucru in franciza, a fost o faza complet noua pentru mine. Apoi, am cunoscut faza de creator industrial cu marca Andre Pulmann, intr-o epoca in care se lansasera si Claude Montana, Thierry Mugler, Issey Miyake, Jean Paul Gaultier. Ulterior, am devenit directorul marcii Thierry Mugler, un alt tip de creator, industrial si el, faza care a fost aproape logica in cariera mea. In urma acestor experiente profesionale, am devenit presedinte al Federatiei si, in acelasi timp, director de studii la Institutul Francez de Moda si apoi decan.” 
 
In calitate de Presedinte al Federatiei Franceze a Couturierilor, a Pret-a-Porter-ului Couturierilor si Creatorilor de Moda, Didier Grumbach vorbeste despre ce este si despre rolul pe care il are Federatia Franceza in industia modei:


“Federatia exista din 1868 si a avut, intre 1910-1973, o faza in care a fost asociata exclusiv haute couture-ului. In 1973, la initiativa lui Pierre Berge, s-au asociat creatorii si couturierii si astfel, La Chambre Syndicale, legata exclusiv de artizani pana in acel moment, a adunat sub tutela sa couturierii cei mai creativi si creatorii cei mai inventivi. Cand am devenit presedinte, am internationalizat Federatia. Am sprijinit intrarea in Federatie a unor creatori care pana atunci nu erau in calendarul de prezentare a saptamanii modei: Issey Miyake este astazi membru in Consiliul Administrativ; la fel si Dries van Noten sau Valentino. In acest an, au aderat si creatori indieni. Japonezii nu defileaza la Tokyo, ci la Paris – Issey Miyake defileaza la Paris din 1973. Aceasta concentrare a creatorilor din lumea intreaga la Paris este un lucru important, pentru ca nu pot exista 24 de capitale ale modei. Creatorii au nevoie de concurenta internationala: lui Comme de Garcons ii place sa defileze langa Chanel. Federatia este un vechi organism care-i asociaza pe creatorii din toate generatiile si cele mai faimoase marci care vin din haute couture: Dior, Lanvin, Chanel. Federatia are scoli proprii: ecole de la Chambre Syndicale a fost infiintata in 1927 si, desi este recunoscuta mai mult pentru modelism decat pentru stilism, de pe bancile ei au iesit Miyake, Yves Saint-Laurent si Valentino.


Azi este important sa se mentina un savoir-faire ancestral care coabiteaza cu noile tehnologii. Este important inca sa mai lucram tridimensional, pornind de la o schita, deoarece sunt anumiti elevi care parca au degete magice. Mai exista o activitate traditionala de protectie a marcilor, esentiala pentru noi. Din 1921, gratie lui Madeleine Vionnet, moda in Franta este protejata ca facand parte dintre artele majore. Apoi, cum bine stiti, Federatia se ocupa de organizarea, din anii ’30 incoace, a Saptamanii Modei masculine si feminine si a prezentarilor de haute couture. Nu cred ca exista un alt organism de acest fel in lume. El exista la Paris datorita istoriei si traditiei modei in Franta. Haute couture-ul este la baza acestei federatii. Aspectul imaterial care confera forta Parisului nu este neaparat capacitatea extraordinara a francezilor de a organiza un eveniment de moda, cat memoria faptului ca in trecut aici veneau sa se imbrace Regina Romaniei, printesele Serbiei si maharajii Indiei. Acesta este punctul forte al orasului, impreuna cu faptul ca Parisul este in centrul Europei. O Europa in care exista diverse traditii: am vazut acum cativa ani cum Anversul a bulversat moda. Sunt repertorii stilistice nationale care se dezvolta si explodeaza, precum Anvers, Londra, Milano. Patrimoniul european este atat de divers, incat un flux permanent de creatori vine la Paris in mod natural, deoarece Londra este centrul unei insule, Berlinul e poate prea departe si Milano prea mic si incomod.”

Un model greu de urmat








Finalul, cand a fost anuntat, nu a fost surprinzator ci mai curand rusinos. In urma cu o saptamana, casa pariziana de moda Chloe a anuntat ca Paulo Melim Andersson, directorul sau artistic, va renunta la aceasta pozitie dupa numai trei sezoane.
"Paulo este un designer cu adevarat talentat si dorim sa ii multumim pentru contributie... Sunt increzator ca va avea o cariera stralucitoare in continuare", a declarat intr-un limbaj de lemn Ralph Toledano, presedintele Chloe, zambind politicos in timp ce rasucea, metaforic, pumnalul in spatele lui Andersson.
Desigur, existasera probleme la Chloe. Dupa plecarea uber-popularei Phoebe Philo, sub a carei indrumare casa de moda devenise alegerea nr. 1 a tinerelor fashioniste si a celebritatilor fotogenice, lumea traia cu impresia ca  brandul Chloe nu mai este ceea ce a fost. 
International Herald Tribune a ajuns sa descrie cea mai recenta colectie (toamna-iarna 2009/09) prezentata la Paris drept "ciudata", in timp ce Cathy Horyn, fashion editor pentru New York Times, s-a exprimat mai brutal: "Paulo Melim Andersson nu poate crea un stil care sa fie unic pentru Chloe si nici macar interesant."   

Intr-un interviu pentru aceeasi publicatie, Harriet Quick, fashion features editor pentru Vogue, spunea ca "gasirea unui inlocuitor pentru Phoebe (Philo) a fost incredibil de dificila. Ea a reprezentat intr-atat de mult viziunea stilului pe care l-a popularizat! A fost puternic asociata unor piese Chloe pe care lumea l-a indragit, cum ar fi bluzele frumoase, pantalonii superbi si toata acea atitudine feciorelnica si inocenta. Paulo a incercat sa ii dea o tusa artistica prin intermediul unor tehnici de taiere complexe, lucru care unora le-a placut iar altora nu."

Bridget Cosgrove, buying director al lantului de magazine de lux Matches, recunoaste ca a existat o "ingrijorare crescanda" in randul retailerilor in momentul in care Philo a parasit casa de moda in 2006. "Da, vanzarile au fost in declin in acea perioada. Cand Paulo a inceput sa lucreze, s-a trezit intr-o pozitie nefericita pentru ca trebuia sa fie diferit pentru a putea sa impinga vanzarile, dar in acelasi timp se simtea fortat sa nu renunte la stilul original Chloe."


Aceste declaratii nu fac decat sa sumarizeze ceea ce a devenit o problema in industria modei, una care este evidenta in mod particular in acest sezon. Cum procedezi pentru a urma un model (concret, stilul impus de un designer), a pastra clientii fericiti si a mentine identitatea casei de moda, fara sa renunti la cliseele din trecut?


Numai in acest sezon, Marco Zanini a preluat conducerea artistica la Halston, Stuart Vevers a devenit director de creatie la Loewe, Avshalom Gur semneaza creatiile pentru casa Ossie Clark, Esteban Cortazar a inceput munca la Emanuel Ungaro iar Alessandra Facchinetti paseste pe urmele maestrului Valentino, fiecare dintre acestia cu diferite nivele de succes.


Ca si cum ar mai fi fost nevoie sa aminteasca cuiva de capriciile industrei modei si de lipsa de siguranta a unui post de director de creatie, Alessandra Facchinetti este cea care a lucrat anterior la Gucci dar a fost concediata dupa doua sezoane, pe motiv ca creatiile sale nu erau suficient de... Gucci.
La polul opus, piesele lui Gur pentru Ossie Clark au fost descrise ca fiind potrivite numai la petreceri tematice disco sau legate de anii '70, altminteri imposibil de purtat. Colectiile lui Vevers pentru Loewe, cel putin, au reusit sa fie atat elegante cat si sa pastreze identitatea specifica brandului. Totusi, tuturora le-a fost clar faptul ca designerul a avut o treaba relativ usoara, deoarece stilul casei spaniole este mai putin definit si, prin urmare, mai putin restrictiv decat al casei Ossie Clark. Vevers a stiut foarte bine ce fel de obstacole va avea de trecut, avand experienta de acum trei ani a preluarii casei Mulberry de la designerul sau original si foarte popular, Nicholas Knightley. 

"Exista o doza de stangacie cand preiei pozitia cuiva dar sunt un designer caruia ii place sa lucreze cu elementele deja existente ale unui brand", spune Vevers. "Am propria mea estetica, dar nu este atotcuprinzatoare si o folosesc pentru a imbunatati ceea ce exista. La final este vorba de contributii 50-50."


Facchinetti par sa fii gasit acelasi delicat echilibru in colectia sa de toamna-iarana pentru Valentino. Dupa prezentarea acesteia, Giancarlo Giametti, partenerul de afaceri al designerului, a declarat fericit ca Facchinetti "si-a respectat maestrul dar colectia a fost frumoasa si moderna."
f

Este un compromis dificil pentru o casa de moda. Pe de o parte, aceasta are nevoie de un designer nou, care sa atraga un public proaspat si o noua clientela interesate de marca respectiva. Pe de alta parte, nu vrea sa angajeze pe oricine, riscand astfel sa isi distruga valoarea si sa isi pateze trecutul stilistic. Givenchy, de pilda, are o asemenea istorie zbuciumata. Atat Alexander McQueen cat si Julien Macdonald au lucrat pentru casa de moda franceza si nici unul dintre ei nu au pastrat amintiri deosebit de placute despre acea perioada. Actualul designer, Riccardo Tisci, a alienat criticii cu pantalonii lui skinny cu turul coborat si cu sandalele gladiator - elemente care nu se impaca cu imaginea rochiilor feminine, elegante pe care Hubert de Givenchy le-a creat pentru Audrey Hepburn. Motivul pentru care marci precum Givenchy au fost atat de interesante si cautate cand au aparut este ca tinutele create pareau noi - dar asta nu inseamna neaparat ca actualii clienti doresc sa fie vazute ca avangardiste. Pana la urma, daca un designer modernizeaza prea mult stilul unei case moda, acesta nu mai arata ca originalul.


Pe de alta parte, daca este atat de dificil sa continui, de ce sa nu inchizi respectiva casa de moda in momentul in care designerul renunta sau pleaca? "Problema cu aceste case vechi de moda, in special cu cele pariziene, este ca partea de retail este deja bine stabilita: magazinele, diviziile de cosmetice, parfumurile", spune Quick. "Din punct de vedere financiar, acestea sunt felii foarte importante ale unei afaceri pe care nimeni nu s-ar gandi sa o inchida de la o zi la alta."


Un designer care a reusit sa combine respectul fata de trecut cu elemente moderne este, in aprobarea tuturor, Nicolas Ghesquiere, care lucreaza pentru casa Balenciaga din 1997. Prin formele lor ovoidale si tesaturile luxoase, creatiile sale sugereaza influenta originalului Cristobal Balennciaga, avand in acelasi timp un aer indiscutabil modern. Stefano Pilati la Yves Saint Laurent, Alber Elbaz la Lanvin si Olivier Theyskens la Nina Ricci sunt trei designeri care au izbutit sa imbine aceleasi lucruri in creatiile lor.


Din pacate, nimic din cele de mai sus nu il vor consola pe Andersson. Partea cu adevarat rusinoasa este ca ultima sa colectie a fost perceputa de multi ca fiind cea mai buna de pana acum si cea mai apropiata de spiritul Chloe. "Este nevoie de timp pentru ca un designer sa isi gaseasca drumul, dar in climatul economic actual exista o constrangere pentru a grabi acest lucru," mai spune Quick.


Asadar, acum este randul tinerei creatoare Hannah MacGibbon sa arate ce poate. Asteptarile sunt mari, deoarece britanica a lucrat anterior pentru Chloe in perioada in aceeasi perioada cu Phoebe Philo - iar Toledano a subliniat acest lucru in declaratia sa: "Hannah a fost o parte integrala a companiei noastre timp de multi ani si asteptam cu nerabdare rezultatele viziunii sale creative pe care o va aduce in lumea Chloe." Cuvintele pe care Toledano le-a subliniat au fost, de fapt, "lumea Chloe" si nu "viziune creativa".
 

joi, 29 octombrie 2009

M.B.D. by Ramona Rusu www.ramonarusu.com





Foto: Adrian Zaharia
Models: Violeta Pavel & Alexandra Lazea





























Istoria rochiei negre by Coco Chanel



Tendintele apar si dispar, dar rochia neagra este unul din articolele vestimentare care se ridica deasupra acestor ... frivolitati. De mai bine de optzeci de ani, rochia neagra a fost favorita designerilor pe podiumurile de moda, a multor celebritati pentru covorul rosu, dar si arma secreta din dulapul tuturor femeilor.
Intr-adevar, superlativul clasic al modei feminine a devenit o prezenta atat de familiara in ceea ce intelegem noi prin "stil", incat este greu de imaginat o perioada in care rochia neagra nu exista.
In 1926, Coco Chanel schimba felul in care femeile se imbracau, in momentul in care creeaza o rochie neagra dreapta, pana la genunchi, din jerseu si crep-de-chine. Denumita "Ford" (o porecla ironica, pusa de Vogue, in amintirea modelului T a lui Henry Ford - care a declansat o isterie automobilistica in masa si se producea intr-o sigura culoare), rochia in cauza a reusit sa sparga tiparele existente. Tot Vogue a prezis ca "va deveni un fel de uniforma a tuturor femeilor cu bun gust".
Pana in acel moment, negrul putea fi purtat numai de cele care erau in doliu, iau jerseul era folosit numai pentru lenjeria barbateasca. Creatia lui Chanel - cu capacitatea sa de a ascunde petele si de a sublinia silueta feminina - a fost o adevarata revelatie. Bazata pe linii simple, asemanatoare unei camasi, rochia era pe cat de simpla, pe atat de inovatoare: austera cand toate celelalte modele de rochii erau flamboaiante, scurta si comoda cand restul erau lungi pana la podea si nepractice, sobra si uni cand altele erau in culorile curcubeului. Pe unii i-a socat, dar femeile de pretutindeni s-au indragostit de eleganta si nonsalanta rochiei. Si astfel s-a nascut o vedeta a stilului.


Rochia neagra si-a continua evolutia in perioada Depresiei economice, in special datorita elegantei si "zgarceniei" accesorizarii sale. Cu toate acestea, tivul sau a coborat usor. Influenta filmelor de la Hollywood asupra modei nu a facut decat sa-i sporeasca popularitatea, dar de aceasta data din motive tehnice: cum filmele color devenisera norma industriei, regizorii se bazau pe rochiile negre pentru ca acestea isi pastrau cu fidelitate culoarea pe ecran (spre deosebire de cele colorate, care puteau suferi distorsionari cromatice).
In timpul celui de-al doilea razboi mondial, stilul a continuat aproape neschimbat: pe de o parte datorita rationalizarii textilelor, pe de alta parte pentru ca deja devenise o uniforma (accesorizata in cazul in care era o tinuta profesionala) pentru femeile civile care lucrau in birouri.

Aparitia curentului New Look lansat de Dior in perioada postbelica, precum si stilul sobru, exagerat de pudic al anilor '50 au facut ca rochia neagra sa revina la origini: uniforma, dar si un simbol al femeii provocatoare. Femeile fatale ale Hollywoodului si personajele feminine decazute erau deseori descrise ca fiind imbracate in rochii negre, decoltate, despicate sau cu spatele gol, prin contrast cu rochiile mai conservatoare ale gospodinelor americane sau cu modelele decente purtate de celebritatile "pozitive" ale perioadei.


Generatia anilor '60 a creat o dihotomie in designul rochiei negre. Tinerele Mod preferau, in general, o versiune mini a rochiei iar designerii care se adresau acestei nise au continuat sa incalce regulile - scurtand fusta din ce in ce mai mult, creand decupaje si slituri in fusta sau in partea de sus a rochiei, folosind tesaturi transparente precum tullul, voalul si plasa. Multe alte femei aspirau la modele mai simple si mai clasice, similare celei create de Hubert de Givenchy si purtate de Audrey Hepburn in "Mic dejun la Tiffany's ".
Anii '70 au avut si ei partea lor de rochii negre. Unele erau feminine si impodobite cu dantelarii, altele - cum erau cele create de Bill Blass - erau simple, lipsite de ornamente. Oricum, in acea perioada culorile intense erau preferate in locul negrului, in special de generatia disco si de catre jet-setteri.

In anii '80, popularitatea tesaturilor decontractate, in special a tricotajelor si jerseurilor, atat pentru tinutele de business dar si pentru cele de seara a readus in prim-plan rochia neagra. Asociata cu nebunia trendurilor, noile designuri incorporau detalii deja populare in acea perioada: umeri exagerat de lati si peplumuri. In aceasta perioada, Donna Karan lanseaza faimoasa sa colectie Seven Easy Pieces, toate croite din jerseu negru. In decada urmatoare au fost preferate modelele mai simple, intr-o varietate de lungimi si volume.
Cultura grunge a anilor '90 a fost martora combinatiilor neasteptate - rochia neagra purtata ori cu sandale, ori cu bocanci, desi rochia in sine continua sa fie simpla din punct de vedere al taieturii si tesaturii. Glamourul anilor '90 si inceputul secolului al XX-lea au condus la noi variatii ale rochiei, dar la fel ca in anii '70, culoarea a devenit mai importanta in moda si in tinutele de seara, acestea din urma avand chiar o aversiune fata de negru.

De optzeci si unu de ani incoace, rochia neagra a facut parte din cateva dintre cele mai memorabile momente din istoria stilului : rochiile lui Marylin Monroe in Some Like it Hot sau in turneul sau in Coreea; rochia lui Audrey Hepburn in Mic Dejun la Tiffany; rochia trapez, micro-mini, a lui Edie Sedgwick. Cand Elizabeth Hurley s-a hotarat sa imprumute din celebritatea iubitului sau, Hugh Grant, pe covorul rosu, a ales de-acum celebra rochie Versace, prinsa cu ace de siguranta. Iar cand Kate Moss a vrut sa isi anunte reintoarcerea in lumea modei dupa nasterea fiicei sale, si-a facut aparitia intr-o creatie Balenciaga cu spatele decupat.
In concluzie - daca mai era nevoie de concluzie: rochia neagra este solutia stilistica ideala. Poate fi purtata la orice varsta, de catre orice silueta, se poate adapta oricarei tendinte, este suficient de eleganta pentru a avea impact dar indeajuns de discreta incat sa-si lase purtatoarea sa fie in centrul atentiei. Citand-o pe Ducesa de Windsor, care a reusit sa ii inteleaga exact farmecul: "Cand rochia neagra e potrivita, nimic altceva nu poate fi purtat in locul ei."