joi, 11 februarie 2010

Avatar

I SEE YOU BY LEONA LEWIS

Walking through a dream
I see you
My light in darkness breathing hope of new life
Now I live through you and you through me
Enchanting
I pray in my heart that this dream never ends


I see me through your eyes
Living through life flying high
Your life shines the way into paradise
So I offer my life as a sacrifice
I live through your love


You teach me how to see
All that’s beautiful
My senses touch your word I never pictured
Now I give my hope to you
I surrender
I pray in my heart that this world never ends


I see me through your eyes
Living through life flying high
Your love shines the way into paradise
So I offer my life
I offer my love, for you


When my heart was never open
(and my spirit never free)
To the world that you have shown me
But my eyes could not division
All the colours of love and of life ever more
Evermore


(I see me through your eyes)
I see me through your eyes
(Living through life flying high)
Flying high
Your love shines the way into paradise
So I offer my life as a sacrifice
And live through your love
And live through your lïfe


I see you
I see you


sâmbătă, 2 ianuarie 2010

CULTURA GENERALA

Britanici, dar sportivi

Intepati si superiori pe motiv ca au o istorie bogata si o lista interminabila de eroi care sa le justifice atitudinea, depresivi sub un cer plumburiu si conservatori pana-n maduva oaselor, englezii par un neam la fel de ciudat ca japonezii. Doua aglomerari de insule pentru care o fasie de apa a insemnat ruperea adanca fata de normalitatea continentului de alaturi. Daca japonezii au ramas ancorati in cultura cavalereasca a sabiilor, pusa azi pe acelasi loc cu benzile desenate si karaoke, englezii au gasit de cuviinta sa-si verse frustrarile in jocuri pe care niciun nebritanic nu stie sa le aprecieze.

Mingi dureroase

Se stie ca originile fotbalului si rugby-ului se gasesc in acelasi sport consacrat de britanici cu multe secole in urma. In acea vreme, echipele erau formate de toti barbatii apartinand satelor care se confruntau, mingea era de fapt o vezica de porc umflata, iar terenul de joc se intindea pe cateva hectare, fara limitari clare. Mingea trebuia dusa fie in amvonul bisericii satului concurent, fie in alt loc clar marcat - un hambar, o fantana etc. Sub numele de Shrovetide Games, aceasta prima varianta de fotbal pare sa provina dintr-un joc mai sangeros din secolul XI, in care razboinicii unui sat se laudau cu actele eroice aruncand capete de danezi in zonele centrale ale satelor vecine, pentru a-si demonstra neinfricarea si pentru a intimida potentialii jefuitori ai recoltelor plantate intre sate. Royal Shrove Game este o traditie care continua si astazi in Ashbury, strangand zeci si sute de jucatori. Chiar daca originile raman necunoscute, in mare parte din cauza unui incendiu care a mistuit actele primariei din Ashbury in 1890, se stie ca nimic nu era interzis in acest joc, de la capcane in padure - gropi acoperite cu frunze sau laturi vanatoresti - pana la incaierari generale, cu sau fara arme. Nu rareori jocul numara si victime omenesti.

Barbarismul jocului din care s-au nascut fotbalul si rugby-ul provine, evident, din cruzimea cu care erau tratati oponentii. Ce mai poti sa faci insa cand esti obligat sa te porti civilizat? Cand nu mai poti sa-ti exerciti cruzimea asupra semenilor incepi sa te ranesti singur. Si ce alta metoda decat un sport pentru asa ceva?

Scotienii se bucura si azi de demonstratii de barbatie in care sunt carati si aruncati comaci intregi, bolovani gigantici sau ciocane de zeci de kilograme. Englezii, mai „fini“, au inventat alte metode. Cum mare parte din educatia noilor generatii de copii de negustori si de mic-burghezi provenea din cursurile tinute in biserici, iar internatele erau un soi de manastiri supravegheate de profesori-preoti, locul de joaca nu se putea afla la prea mare distanta de curtea bisericii. Si, ca sa nu se sparga nimic, a aparut jocul care sta la originea „raquetball“-ului si squash-ului, numit Fives (de la numarul de degete): o minge dura, lovita cu palma in loc de racheta, intr-un joc asemanator „peretelului“ din copilaria noastra. Singura deosebire era ca, la sfarsitul jocului, concurentii aveau rani serioase si palmele umflate. In timp au aparut doua feluri de „fives“ - cu o minge mai dura si o manusa relativ tare (Winchester Fives), apoi cu o minge mai moale si manusi mai subtiri (Eton Fives).

De la bocce la bowling

Romanii au construit primele bile de joc din lemnul vietii (guayacan). Evident, din aceeasi perioada provin si majoritatea jocurilor care ne incanta azi. O parte s-au pastrat intacte, altele s-au adaptat specificului zonelor ocupate de marii cuceritori, iar exemplul clasic este jocul de petanque, cunoscut sub sute de variante in toata Europa, apoi raspandit in toata lumea. Chiar daca este cunoscut ca un joc specific francez, el este, in fapt, aproape identic cu italianul „bocce“, spaniolul „bocha“ si britanicul „bowls“. Marile deosebiri sunt ca francezii au inlocuit lemnul cu fierul, pastrand aceeasi greutate a bilelor intr-un volum mai mic si, evident, pe un teren mai mic. Se pare ca motivul acestei schimbari consta in supraaglomerarea prematura a Parisului, ceea ce a facut din ce in ce mai dificil accesul la terenuri de joc.

In Anglia, bilele au ramas, in mare, la fel ca pe vremea cuceritorilor romani, cu deosebirea ca, pentru un plus de spectacol, nu sunt perfect sferice, „felia“ lipsa ajutand bila sa se miste pe traiectorii curbe. In toate aceste jocuri scopul este acelasi: un jucator/o echipa trebuie sa plaseze cat mai multe bile proprii cat mai aproape de un punct-tinta, fie un punct fix, fie alta bila.

Actiunea de a juca „bowls“ se numeste „bowling“, iar sportul cu acelasi nume s-a nascut natural din britanicul bowls. Mai intai s-a lucrat la suprafata de joc, care a devenit din ce in ce mai alunecoasa si lipsita de denivelari. Apoi s-au inventat obstacole („pin“-urile) care trebuiau ori evitate, ori daramate. Pana la urma, au ramas doar pin-urile, iar jocul s-a mutat in interior, devenind bowlingul pe care il cunoastem azi.

Se poate ca obsesia pentru suprafete plane si alunecoase sa se fi nascut in aceeasi perioada cu popularizarea unui sport traditional scotian. Neputand juca bowls decat in timpul verilor si-asa prea scurte si ploioase, scotienii s-au adaptat conditiilor meteo si au dat nastere, in anii 1400, unui nou joc: curlingul, jucat initial pe suprafata lacurilor inghetate, cu pietre de rau cu fundul plat. De altfel, Scotia este si azi gazda Federatiei Internationale de Curling, joc care nu mai este practicat decat in zonele unde Imperiul Britanic a avut influente majore: Tarile de Jos (aflate intr-o relatie economica extrem de intensa cu Scotia intre secolele XVI si XIX), Canada (unde a ajuns prin marele val de emigranti scotieni din timpul febrei aurului), Noua Zeelanda si mici arii din SUA. Abia de curand, curlingul a inceput sa fie jucat si in China si Coreea, tari care exceleaza in sporturi de precizie. Din 1998, curlingul este sport olimpic, iar provincia canadiana Saskatchewan (detinatoarea primului titlu olimpic) l-a declarat „jocul provincial“, dupa ce mai multi oficiali au incercat sa detroneze hocheiul din pozitia de sport national.

De la bila la oaie

Unul dintre putinele sporturi care au purtat dintotdeauna titlul de „sport al regilor“ ramane polo-ul calare. Daca va uitati prea mult la canalele TV care difuzeaza documentare despre sporturile localnicilor din Asia Mica, ati putea cadea prada impresiei false ca polo-ul deriva din stravechiul joc al aruncatului oii moarte in propria poarta. Nimic mai fals, ba dimpotriva: s-ar putea considera ca jocurile turcilor provin din polo-ul original.

Initial, polo calare era un joc rezervat capeteniilor razboinice ale mongolilor, primii mari calareti si inventatorii cavaleriei „usoare“, fara greoii cai imbracati in armuri ai europenilor. In Antichitate, se poate spune ca polo-ul a devenit „sport national“ pentru intreaga Asie, din Japonia pana in Pakistan si din nordul teritoriilor mongole pana in sudul Indiei. I s-au dedicat poeme kilometrice si sute de picturi. Nu e de mirare ca a fost unul dintre primele lucruri adoptate de englezii avizi de istorie dupa cucerirea Indiei si transformarea sa in dominion britanic: prima atestare a jocului de polo vine din provincia indiana Manipur si are 4.100 de ani vechime. Si, pentru ca tot ce e bun se strica sau se pierde, polo-ul a fost un subiect atat de puternic de lobby din partea englezilor, incat Europa s-a saturat inainte ca sportul sa-si primeasca adevarata consacrare, iar astazi se mai joaca doar in India, Pakistan, Argentina (!) si Marea Britanie.

Perfectiune si calm in lovituri cu batul

Cand jumatate din lovituri sunt executate din pozitii imposibile, iar cealalta jumatate necesita o concentrare supraomeneasca, e foarte probabil sa te intrebi ce cauti, de fapt, la masa de snooker, cand biliardul este infinit mai usor. In fond, e cam acelasi lucru: tacuri, bile, reguli si meciuri. Insa cei care s-au asezat macar o data la o masa de snooker stiu ca dimensiunile acestui joc fac masa de biliard sa semene cu un Trabant depasit in tromba de un Ferrari.

Simplu si dur

Cu o masa de 1,83 x 3,66 metri, bile si gauri mai mici decat cele de biliard si cu tacuri cu varf ascutit, special pentru lovituri de precizie, fiecare lovitura devine o provocare dura. La snooker nu prea exista lovituri cu manta sau caramboluri (trick-shot-uri), pentru simplul fapt ca nici macar „asii“ nu au siguranta ca va fi una buna. De altfel, insusi termenul de snooker provine de la un verb vechi, care insemna „a da peste cap/ a rasturna planuri“, dar si „a duce de nas, a pacali“. Esenta jocului este sa-l pui pe adversar in imposibilitatea de a trimite vreo bila in gaura, pana in momentul in care tu ai siguranta unei lovituri. Pozitia de snooker este cea din care adversarul nu poate lovi direct cu bila alba (cue ball) una dintre bilele-tinta, deci are nevoie de o lovitura deviata cu ajutorul mantei.

Principiul e simplu: dupa ce „se sparg“ bilele (se raspandesc bilele rosii asezate in triunghi, la capatul opus al mesei), jucatorul trebuie sa introduca in gauri, alternativ, o bila rosie si una colorata. Cele 15 bile rosii valoreaza cate un punct, cea galbena - 2 puncte, verde - 3 puncte, maro - 4 puncte, albastra - 5 puncte, roz - 6 puncte, neagra - 7 puncte. Acest punctaj, scorul din partida si pozitia bilelor pe masa vor dicta strategia jucatorului. Un meci de snooker consta intr-un numar impar de jocuri (frame-uri), dupa tipicul 9 din 17, 5 din 9 etc., meciul fiind oprit cand unul dintre jucatori a castigat jumatate + 1 din numarul de jocuri.

Greselile sunt frecvente doar la incepatorii care nu stapanesc jocul si la profesionistii care reusesc sa-si puna adversarii in situatii imposibile. Cele mai frecvente sunt:

- lovirea altei bile decat cea care era la rand (rosie in loc de colorata sau invers);

- introducerea in buzunar a altei bile (idem);

- introducerea in buzunar a bilei albe;

- lovirea cu tacul a altei bile decat cea alba (pare absurd, dar se mai intampla, mai ales cand jucatorii isi pregatesc lovitura si studiaza punctul ideal de contact dintre bile);

- lovirea unei bile care, in urma impactului, „sare“ de pe masa;

- atingerea unei bile cu orice altceva decat cu varful tacului (sunt jucatori care isi aranjeaza bila alba cu corpul tacului sau care ating bile cand se apleaca prea mult peste masa);

- „push shot“ - lovitura in care bila alba si o bila colorata se afla deja in contact (stau „lipite“);

- bilele „sarite“, lovitura in care bila alba paraseste velurul pentru a trece pe deasupra altei bile;

- lovirea unei bile cand niciunul dintre picioare nu atinge pamantul (siretul lung si dezlegat pentru a atinge podeaua nu este suficient, trebuie sa fie macar o parte din talpa unui picior).

Secole de istorie

Biliardul, snookerul si toate jocurile care se joaca azi cu bile si tacuri provin dintr-un joc asemanator crichetului, practicat initial pe pajistile din nordul Europei si in Franta, prin secolul XV. Intr-un mod bizar, traditionalul „petanque“ francez are aceleasi origini. Ajuns pe masa, jocul cu bile a fost jucat de regi si de oameni comuni, de bolnavi mintal si de presedinti, cu o pasiune pe care putine alte jocuri au mai starnit-o vreodata.

„Biliard“ vine fie de la un cuvant francez, desi nu s-a decis daca este vorba de „billart“ - unul dintre betele intrebuintate - ori pur si simplu de la „bille“ - bila. In 1600, jocul era deja atat de popular, incat Shakespeare il mentioneaza in „Antoniu si Cleopatra“. Un document din 1675 anunta ca „biliardul intr-atat de mult s-a raspandit, incat putine au ramas orasele de marca in slujba Maiestatii Sale in care sa nu se aiba o masa publica de joc“.

Despre transformarea biliardului in snooker, una dintre multele povesti este acceptata de majoritatea celor interesati. In 1875, Sir Neville Francis Fitzgerald Chamberlain, colonel al armatei engleze si comandant al garnizoanei din Jabalpu, a sugerat ca, in afara de bila neagra, sa fie adaugate si alte culori, pentru un plus de spectacol. In timp, pentru ca masa de biliard era prea mica pentru atatea bile, dimensiunile au crescut pana la nivelul de azi. In acea vreme, „snooker“ insemna, in argoul armatei, „biban“, cadet, recrut. Cand unul dintre cadeti a ratat o lovitura simpla, Chamberlain l-a apostrofat utilizand expresia in cauza, dupa care a adaugat: „De fapt, toti suntem bibani (snookers) la jocul asta“. Si, cum se spune, asa i-a ramas numele. Din India, snookerul a ajuns in Anglia prin intermediul campionului de biliard John Roberts, care l-a vizitat pe Chamberlain si a ramas incantat de posibilitatile noului joc.

Bani peste bani

Primele campionate de snooker s-au desfasurat in 1916. In 1927, Joe Davis a contribuit hotarator la infiintarea campionatelor profesioniste, cu premii in bani, desi suma poate parea ridicola azi. La prima editie a campionatului profesionist, campionul (acelasi Joe Davis, care a castigat, de altfel, toate campionatele de pana in 1946) a primit 6,10 lire sterline, echivalentul a 348 de dolari astazi. Irlandezul Ken Doherty, care joaca de „doar“ 20 de ani, a strans pana acum din premii aproape 3 milioane de lire sterline, cu 500.000 mai putin decat cel clasat pe o treapta mai sus. Sponsorii personali, sponsorii campionatelor, implicarea televiziunilor (de nisa sau nu) au adus nivelul premiilor la 200.000-1.000.000 de dolari pe campionat, iar numarul de campionate al caror punctaj „se numara“ in clasamentul international este de aproximativ 15.

Snookerul a suferit un declin dur intre 1950 si 1970, mai ales din cauza neintelegerilor dintre federatiile nationale si asociatiile profesioniste. Revenirea s-a datorat tot televiziunii: in 1969, BBC a tinut sa demonstreze avantajele televiziunii color si a organizat un turneu de snooker intitulat sugestiv „pot black“, deoarece oamenii nu puteau distinge intre culorile bilelor in versiunea alb-negru. Campionatul a avut un succes atat de mare, incat a devenit un eveniment anual pana in 1980, cand scopul - raspandirea televiziunii color - fusese deja atins. Primul varf de audienta, care a consacrat definitiv jocul, a adus in fata televizoarelor 18,5 milioane de oameni din Marea Britanie (o treime de populatie), intr-un meci al Campionatului Mondial din 1985 - Dennis Taylor invingandu-l pe legendarul Steve Davis, mostenitorul lui Joe Davis. Apoi au inceput sa se nasca noile legende: Stephen Hendry, de sapte ori campion mondial (The Ice Man, The Golden Boy, The Maestro), Ken Doherty (Crafty Ken, The Darlin’ of Dublin), Ronnie O’Sullivan (The Essex Exocet, The Rocket), Mark Williams (The Welsh Potting Machine, The Sprog) sau John Higgins (Wizard of Wishaw). Si, mai nou, toate aceste legende trebuie sa faca fata asaltului asiatic, Singapore si Coreea producand pe banda rulanta tineri pentru care rabdarea si precizia sunt calitati inascute.

Cainele, cel mai bun vanator al omului

Basset, pointer, terrier, pincher, teckel, setter, cocker - sunt rase de caini definite de afectiune si de loialitate. De cateva decenii, sunt vazute mai des in apartamentele din marile orase, ocupand canapeaua stapanilor sau cosuletul cu fundita de pe hol. Insa toti au aparut pe lume prin incrucisari succesive de rase, cu un scop bine definit: asistarea si ajutarea oamenilor la vanatoare. O alta parte a vanatorii care a disparut aproape complet este soimaritul. Mai stie azi cineva ce ar fi trebuit sa insemne “Neamul Soimarestilor”?

Vanatoarea cu pasari este, probabil, prima forma de vanatoare „asistata“ din istoria omenirii, inca de la inceputul Epocii de Bronz. Se pare ca originea acesteia se afla in Asia, unde pasarile de prada au fost utilizate la vanatoare de catre primele popoare migratoare. In pustietatile nepaleze, procurarea animalelor pentru mancare a fost mereu o sarcina dificila. Si cine ar fi putut avea un „ochi-de-soim“ mai bun pentru depistarea vietatilor decat un soim?

In zona araba, basoreliefuri datate 722-705 I.H., descoperite la Khorsabad, atesta ca existau soimari si ca pozitia lor in ierarhia sociala era printre cele mai bune. In China, atestarile documentare descriu vanatoarea cu soimi din 680 i.H., iar in secolul IV I.H, soimaritul este invatat de romani de la greci, sportul fiind mentionat si in scrierile lui Aristotel. Pana in secolul X, vanatoarea cu soimi era atestata din Japonia pana pe teritoriile saxone.

In timp, dupa ce terenurile de vanatoare au intrat in proprietatea nobililor, vanatoarea cu soimi a devenit un sport rezervat aristocratiei. Soimaritul a fost multa vreme privit si ca o arta nobila, chiar in cazurile in care era vorba doar de dresarea pasarii, nu de intrebuintarea ei la vanatoare. Soimarul, in eterna sa poza - calare, cu haturile intr-o mana si pasarea pe cealalta, insotit de caini si de tovarasii de vanatoare -, devenea o figura mitologica, un stapan al animalelor deosebit de ceilalti oameni. Soimarul isi stapanea teritoriul cu eleganta cu care isi stapanea soimul. Insa terenul in care soimul s-a consacrat ca simbol a ramas desertul, unde existenta sa a ajutat triburile de beduini sa diversifice cat de cat o dieta altfel monotona.

Astazi, Peninsula Araba, locul intrarii soimului in legenda, a ramas unul dintre ultimele locuri unde mai exista vanatoare cu pasari de prada. Soimari au mai ramas putini, mai ales in Europa de Vest si in SUA, insa respectul fata de acest sport si noble-tea cu care este investit raman atribute ale zonei arabe. Cei din varful ierarhiei soimarilor sunt inca priviti cu deferenta, mai ales ca soimaritul inseamna multe ore zilnice de lucru cu pasarea, in absenta altor oameni. Alt-fel, soimul fie s-ar salbatici rapid, fie ar putea deveni receptiv la comenzi venite de la mai multi indivizi. Un alt atribut al soimarului este calul, intotdeauna printre cei mai rapizi din regiune, deoarece vanatorul trebuie sa ajunga intr-un timp foarte scurt (cateva secunde) in locul in care soimul aterizeaza pe vanat. In lumea araba, cel putin, in afara de faptul ca vanatul trebuie ucis conform regulilor islamice, vanatorii sunt si interesati sa nu se ajunga la o lupta intre pasare si prada, ca nu cumva pasarea sa fie ranita.

Un „kinos“ pentru fiecare

Se spune ca in niciun domeniu omul nu a excelat asa cum a facut in cultivarea vitei-de-vie pentru fabricarea vinului si in crearea de rase de caini. Mii de soiuri de vita provenite din aceeasi vita salbatica si sute de rase de caini provenite din acelasi lup domesticit sunt performantele absolute de transformare si adaptare a naturii. Un banc spune ca „rotweillerii au aparut atunci cand dobermanii nu au mai facut fata“ si, desi este vorba o simpla gluma, surprinde exact mecanismul care a stat la baza crearii raselor.

Vanatoarea cu caini este atat de veche, incat multe cuvinte, expresii si proverbe din vremuri imemoriale se refera la aceasta practica. „Ploua de sa nu lasi un caine afara“, „slab ca un ogar“, „caine surd la vanatoare“, „cainosenie“, „viata de caine“, „privire de cocker“, „mare cat un ciobanesc“ sunt doar o mica parte din ele. Insusi cuvantul „cinegetic“ isi gaseste radacina in „kinos“ - termenul din greaca veche pentru caine. Divizii de elita ale celor mai mari armate din istorie nu se ocupau de razboi, ci de ingrijirea cainilor favoriti ai sultanilor si regilor. Ceea ce a inceput ca relatie aproape simbiotica - puterea de a ucide a omului, ajutata de mirosul si auzul cainilor - a devenit, la fel ca vanatoarea cu soimi, un sport rezervat burgheziei si aristocratiei.

Vanatoarea cu caini a fost si subiectul a numeroase dispute religioase. In religiile zoomorfe, unde multe animale de prada erau zeificate, prezenta caini-lor ar fi reprezentat o insulta. Inca de la inceputurile crestinismului, preotilor li s-a interzis sa vaneze cu aju-torul cainilor (pe care puteau totusi sa-i foloseasca la paza) si sa de-tina pasari de vanatoare.

Adaptabilitatea in timp

Un mic miracol divin face ca descendentii lupilor sa se numere printre cele mai adaptabile animale din lume. Structura oaselor si a muschilor, culoarea, simturile cainilor se modifica de la sine prin istorie pentru ca mediul sa fie cat mai bine stapanit si pentru ca resursele naturale sa fie cat mai eficient exploatate. Pusi fata in fata, un Saint-Bernard si un pincher par a nu face nici macar parte din aceeasi specie.

Ogarii au vanat mult in zone cu vegetatie inalta, tinta fiind deseori animale rapide. Drept urmare, picioarele au crescut astfel incat ogarii sa poata vedea peste ierburi, iar coloana s-a arcuit in asa fel incat, in mod natural, cainii sa nu ia in greutate, pentru a ramane rapizi. Sau, dimpotriva, s-au apropiat de pamant si si-au ascutit mirosul si auzul pentru a-si putea urmari prada pe distante lungi. Ogarii isi cauta, isi imobilizeaza si uneori chiar omoara prada fara niciun fel de ajutor din partea omului. Ogarii se impart in trei mari categorii - cei „de miros“ (basset hound-ul), cei „de vedere“ (Whippet este reprezentativ) si cei „aborigeni“ (Barzoi, Afgan etc.).

Cei mai raspanditi caini de vanatoare sunt cei care se ocupa de pasari si vanat mic, lasand ucisul in seama vanatorului (in engleza se si numesc gun dogs). Cainii de pasaret si-au castigat numele in functie de partea din vanatoare de care se ocupa. Pointerii descopera cuiburile si le indica, adoptand o pozitie mai mult decat expresiva. Setterii descopera cuiburi si starnesc pasarile in bataia pustii. Spanielii starnesc si pasari, si vanat mic. Retriever-ii aduc vanatul de unde a cazut la picioarele vanatorului. Cainii de apa (pudelul) se ocupa de pasarile cazute in balta si au rol de retriever.

Terrierii sunt, probabil, cei mai incredibili caini. Greu de educat, incapatanati, incredibil de puternici si de rapizi, afectuosi si „santajisti“, sunt utilizati aproape exclusiv la vanatoarea de mamifere. Vulpi, ratoni sau alti daunatori similari sunt tintele favorite ale terrierilor, insa daca sunt condusi in haite pot pleca si la vanatoare de mistreti, cerbi sau lupi.

Vremurile vanatorii cu caini par sa fi apus insa, mai ales din cauza dezechilibrelor ecologice care au punctat istoria recenta. Multi au devenit rase de agrement, supuse vremelniciei modei. Amintiti-va de inflatia de caniche care a lovit Bucurestiul in anii ’80 si vedeti cati au mai ramas. Isteria pitbull-ilor si bull terrierilor pare sa se termine, in sfarsit. Cockerii, voga anilor ’90, s-au imputinat radical. Mandrii vanatori sunt astazi jucarii pentru orasenii prea plictisiti unii de altii.


Liber in ham

Alpinismul. Un sport extrem care, in ultimul timp, a devenit pasiune extrema pentru multi romani. In perioada vacantelor, impatimitii catararilor montane - ascensiuni de vara - incep sa-si pregateasca echipamentul necesar de escalada: coarda dinamica, cordelina, incaltamintea, scaunul (hamul), carabinierele, buclele de chinga, casca, blocatorul, coboratorul, pitoanele, scripetele, prizele si saculetul cu magneziu. Apoi prind sa colinde pe verticala fetele muntilor.

Coarda reprezinta cel mai important accesoriu tehnic al unui alpinist. De calitatea si de folosirea ei corecta depind securitatea si viata acestuia. Coarda simpla este utilizata mai mult in escalada sportiva si in traseele usoare de alpinism clasic. Pentru traseele dificile si lungi, este recomandata semicoarda. Trebuie sa aveti in vedere lungimea corzii, care in mod obligatoriu trebuie sa fie mai mare de doua ori decat lungimea traseului de parcurs. Inainte sa inceapa escalada, cataratorii trebuie sa se verifice unul pe altul pentru a se asigura ca nodurile au fost facute corect. In functie de firma producatoare, corzile au preturi cuprinse intre 250 si 520 lei/50 m, iar semicorzile costa intre 400 si 450 lei/50 m. Pentru protectia corzii puteti achizitiona un manson - modelul simplu, la pretul de aproximativ 16 lei, sau modelul plusat, care costa 27 de lei.



Casca de protectie este obligatorie

Buclele au menirea sa prelungeasca lantul de asigurare, in scopul micsorarii fortelor de frecare rezultate din contactul corzii cu carabinierele. Asadar, o bucla este compusa dintr-o chinga expres si doua carabiniere simple. Buclele echipate au pretul de aproximativ 50 de lei, iar carabinierele, confectionate din duraluminiu, costa intre 20 si 50 de lei. Anourile, in functie de dimensiune, au preturi cuprinse intre 6 si 30 de lei. Hamurile, modele reglabile, sunt confectionate din chinga de aproximativ 5 cm latime. In functie de notorietatea marcii, acestea costa intre 100 si 360 de lei. Casca de protectie este obligatorie. Aceasta trebuie sa protejeze capul impotriva alunecarilor de pietre si a eventualelor socuri, in cazul caderilor. Castile costa intre 150 si 220 de lei. Pe timp de vara, incaltarile potrivite sunt espadrilele si pantofii. Pantofii costa aproximativ 300 de lei, iar espadrilele pot fi gasite la preturi cuprinse intre 150 si 330 de lei, in functie de marca.



Coboratoare, blocatoare si prize

Saculetul cu magneziu este la fel de important pentru un alpinist. Carbonatul de magneziu asigura aderenta sporita a mainilor in pasajele dificile de escalada sportiva. Magneziul poate fi cumparat sub forma de tablete sau bile. Tabletele, 8x50 de grame costa aproximativ 5 lei, iar bilele costa 10 lei/50 gr.

Scripetii sunt folositi ca mijloace mecanice de transport pe coarda sau pe cablu si au preturi cuprinse intre 60 si 230 de lei. Coboratoarele sunt accesoriile folosite la coborarea pe coarda normala si costa intre 120 si 220 de lei. Prizele sunt alte accesorii de asigurare si, in functie de dimensiune, costa intre 150 si 160 de lei. Blocatoarele sunt dispozitive de prindere la urcarea in coarda, inlocuind sistemul de noduri autoblocante. Pretul acestora este cuprins intre 115 si 130 de lei.


• Ascent - Strada Vasile Lascar nr. 26-28

• Craimont - Strada Oltet nr. 9 Craiova

• Montrek - Strada Dr. Raureanu nr. 8

• www.mormota.ro

• www.alpinexpe.ro


Zen - medicamentul antiaglomeratie.

Un om care a inteles principiile Zen se poate simti in mijlocul celui mai aglomerat bulevard ca si cand s-ar afla pe varful unui munte pustiu. Un om care stie ca drumul este mai important decat destinatia nu-si pune problema intarzierii. Linistea contemplatiei este suverana intr-o lume unde singura intrebare care cere raspuns este: „Daca stim ce zgomot fac doua maini cand bati din palme, ce zgomot face o singura mana?“.



Fara stres

Religie, disciplina martiala, practica, filosofie, sport, psihiatrie primitiva, Zen-ul a cucerit fara mari probleme milioane de adepti in Occident, unde presiunea metropolelor supraaglomerate nastea tot mai multe nevroze. Incet, dar sigur, in ultima suta de ani, parcurile s-au umplut de practicanti de tae-bo si tae-kwon-do, sporturi inspirate din linistea interioara propovaduita de Zen. In mijlocul oraselor, curtile interioare ale vechilor palate deveneau gradini japoneze pentru meditatie. Rand pe rand, tot mai multi maestri japonezi si chinezi au parasit tinuturile natale pentru a-si propovadui invataturile tot mai ardentilor ucenici din Vest. Odata cu ei au aparut, evident, si sarlatani care cereau sume fabuloase pentru o luna de claustrare si un pumn de orez pe zi. Chiar si asa, linistea care rupe lumea Zen de centrele sufocate de claxoane isi facea pe deplin datoria. Apogeul a venit odata cu generatia hippie, cand mai toti americanii erau dispusi sa invete cate ceva din Orient. Dupa o usoara decadere in anii ’80, Zen-ul revine cu puterea unui stil de viata proaspat, echilibrat, care poate face o persoana sa supravietuiasca usor si celei mai mari metropole din lume, si celei mai asurzitoare linisti din munti.



Precursorii lui Kant

Zen este o ramura din buddhismul Mahayana, care s-a dezvoltat ca scoala in China, dupa care s-a raspandit in Vietnam, Coreea si Japonia, pentru a cuceri Europa Occidentala si America in a doua parte a secolului XX. Practica de baza a acestei religii consta in constientizarea, moment cu moment, a „vederii in adancul naturii lucrurilor, cu ajutorul experientei“.

Ca inteles si ca practica, ca religie sau filosofie, Zen-ul este un spatiu ermetic. Un indiciu despre ce anume ascunde aceasta filosofie este insasi istoria primului maestru Zen din China si a primei sale concluzii. Bodhidharma, despre care se spune ca ar fi marele fondator al Zen-ului traditional, a ajuns sa discute cu imparatul Wu, stapanitor al Chinei de Sud, si a incercat sa-i explice acestuia ca orice fapta buna savarsita cu intentii egoiste - propria mandrie, respectul celorlalti etc. - este inutila pe calea catre iluminare. Aceeasi idee a renascut dupa multe secole in „Fundamentele metafizicii moravurilor“ si in „Critica ratiunii practice“ ale lui Kant, sub denumirea de „imperativ categoric“, concept ce afirma existenta unei legi morale universale. Bodhi-dharma, al 28-lea patriarh zen de la Mahakasyapa, discipolul lui Buddha, s-a lovit insa de o reactie aproape isterica a lui Wu si a cazut in dizgratie. Venit sa predea invataturile lui Buddha in China, Bodhidharma nu s-a lasat descurajat si a fugit in China de Nord, unde s-a stabilit intr-un templu Shaolin din muntii Song, devenind ultimul patriarh indian si, prin adoptie, primul maestru Zen chinez. Legendele artelor martiale spun ca Bodhidharma a fost, de asemenea, cel care a adus stilul kung fu in China.



Dupa inima fiecaruia

Invataturile contemplatiei s-au imbinat cu artele martiale doar pentru scurta vreme. Erau ani grei pentru teritoriile chineze, iar revoltele populare si razboaiele intre principii regenti zdruncinau chiar si linistea celor mai retrase manastiri. Nu rareori, calugarii au fost obligati sa se apere cu arme, nu cu vorbe.

In acelasi timp, ierarhia simpla a calugarilor Zen nu aducea prea multe satisfactii practicantilor. Erau doar ucenici, invatati si un mare patriarh. Titlul de patriarh se lasa mostenire, nu se castiga. Deja, la al saselea maestru, Huineng, existau mai multe tabere care isi disputau succesiunea la conducerea manastirilor, semn ca pacea interioara a filosofiei inca nu li se asternuse deplin in suflete. Erau insa vremuri in care gloria era la indemana oricarui mare luptator si, asa cum in filmele chinezesti vechi, cei mai buni luptatori erau preotii. La investirea lui Huineng, s-a produs prima mare schisma in Zen-ul chinezesc, acesta fiind silit, din cauza controverselor, sa se refugieze in Sud. S-au format intai cele doua scoli de arte martiale (Zen-ul deja cazuse pe locul al doilea), Nordul si Sudul, sparte la randul lor, mai tarziu, in cinci „case“. Cei din Sud, urmasii lui Huineng, au devenit cea mai importanta secta religioasa din China, dupa sfarsitul secolului VIII. La sfarsitul perioadei Tang si in perioada Song, Zen-ul a renascut si a dat istoriei o serie de „invatatori“ de marca: Mazu, Baizhang, Huangbo, Linji sau Yunmen. Acestia predau fara discriminare cunostinte si stiluri din toate cele cinci case ale „Zen-ului matur“ - Caodong, Linji, Guiyang, Fayan si Yunmen. Este perioada in care s-a cristalizat „koan“-ul, o tehnica de invatare si meditatie pastrata, fara mari variatiuni, pana astazi.



Cucerirea Vestului salbatic

Zen poate fi considerat drept o treapta ecumenica a religiilor orientale. Pornind de la cele patru adevaruri nobile (suferinta, originea suferintei, incetarea suferintei si calea catre incetarea suferintei) si de la sutrele mahayaniene, Zen-ul s-a imbogatit cu principiile taoiste si, mai tarziu, confucianiste, apoi cu normele nobletii japoneze.

Zen-ul nu este in primul rand o religie a insingurarii, desi presupune luni intregi de claustrare si meditatie. Zen inseamna meticulozitate, convietuire in comunitate, drumuri initiatice care sa ofere experienta necesara intelegerii, observatii profunde ale functionarii lumii si, mai ales, transmiterea invataturilor catre altii. Meditatiile in comun „sunt obligatorii pentru a evita capcana caderii in propriul eu“. Invatatorii japonezi le repeta constant elevilor ca Zen este mai degraba un stil de viata decat o stare a constiintei: o viata de umilinta, o viata de munca spre binele altora, o viata de rugaciune si multumire sau o viata de meditatie - oricare dintre aceste cai sau orice combinare a lor sunt deschise celor care vor sa ajunga la iluminarea Zen.

E relativ simplu de inteles de ce o asemenea doctrina, plina de pace interioara si lipsita de egoism, a venit ca un pansament miraculos peste o Europa zdrobita de Al Doilea Razboi Mondial si s-a instalat ca si acasa in America din timpul razboiului din Vietnam. Hermeneutica textuala si realizarile lumesti sunt cele doua pacate ale unui Vest zdruncinat pe care Zen-ul le condamna prin insasi esenta sa. Singura realitate este concentrarea in meditatie, cu scopul de a patrunde mecanismele de functionare ale lumii si ale sinelui. Lucruri atat de straine vesticilor incat, pana in ziua de azi, povestile Zen sunt privite ca o serie de bancuri seci. „Maestre, in capul meu e doar un mare nimic“, spune ucenicul. „Arunca-l“, raspunde maestrul. „Cum sa-l arunc, daca e nimic?“, e nedumerit ucenicul. „Atunci cara-l in continuare!“ - este doar un exemplu de istorie Zen. Un vizitator „cade“ in tabloul de pe peretele unei manastiri, indragostit de fecioara cu par despletit de pe perete si traieste cu ea cativa ani. Cand isi aduce aminte ca, de fapt, el privea o pictura, „cade“ inapoi in realitate. Dar femeia avea acum parul acoperit, semn ca fusese maritata. Il prinde din urma pe calugarul-ghid, ii povesteste, iar raspunsul pe care il primeste e simplu: „Intr-un tablou, fiecare vede ce vrea“.



De la Buddha la Tzara

Zen e departe de a fi o religie pasiva. Un maestru a lasat in urma o vorba memorabila: o zi in care nu muncesti e ca o zi in care nu mananci, principiu care a ramas consacrat printre marile proverbe Zen. In 1893, Soyen Shaku, un maestru Zen japonez, vizita America, dand nastere unui nou curent. Inca sunt voci care sustin ca expresionismul american si dadaismul european provin din influentele Zen asupra culturii acelei vremi. Cum povestile lui Tzara si Dada sunt in continuare la fel de ermetice ca povestirile Zen, posibilitatea nu e pe deplin exclusa.

Esenta mesajului Zen in Vest a fost insa mai departe de vechile traditii. Orientalii s-au oferit voluntari doar pentru a-i invata pe occidentali ca frustrarile de zi cu zi pot fi depasite atunci cand inveti sa-ti pui propria viata de acord cu restul lumii. Acest lucru e posibil prin iluminare, care vine prin meditatie. Si astazi exista milioane de oameni care sunt convinsi de acest lucru.



Bucatariile stranii ale lumii

Este de datoria fiecarui turist sa se intereseze despre mancarurile traditionale, in orice colt al lumii s-ar afla. De la inventarea Internetului incoace, este mai greu sa fii surprins de bautura locala, ba chiar poti sti dinainte cam ce-ti doresti sa gusti. Exista insa surprize la tot pasul, iar traditiile din diverse colturi ale lumii pot provoca spasme digestive pentru cei de departe.

Viziunea generala a lumii fata de mancare si bauturi a cazut, de cateva decenii, sub imperiul judecatii americane. Pe de o parte, pentru ca industria americana de carte a produs mii si mii de ghiduri culinare, unele chiar adevarate repere pentru orice biblioteca. Pe de alta parte, tendintele sunt dictate din tara care a lansat lupta impotriva „junk-food“. Pana si vinurile din intreaga lume se gasesc in situatia de a avea pretul de lansare pe piata afectat cu 10-20% de opiniile „cunoscatorilor“ de peste Ocean, chit ca din sutele de milioane de litri produsi anual de SUA abia daca se strang cateva lazi de licoare pe masura unui vin traditional francez, spaniol, italian sau chiar german. Din pacate, efectul concentrarii criticii in America de Nord face ca multe dintre mancarurile europene sa fie luate in deradere sau chiar date de exemplu in topul dezgustului general. Eternele „limba de vaca si piele de gaina“ sunt astazi anatemizate fie ca rezervoare de colesterol, fie ca simbol al „indecentei“ culinare. Un american pus in fata unor bulete de creier va reactiona la fel ca un european in fata unui platou cu viermi. Iar romanii, aflati la intersectia a trei mari bucatarii - araba, rusa si vest-europeana -, au introdus in traditie unele dintre cele mai disputate mancaruri, incepand de la piftie si sangerete la toba si intestine. Totusi, exista o categorie de oameni pentru care contactul cu specificul culinar al unei tari reprezinta cea mai intima interactiune culturala. „Cand esti in Roma, mananci ca romanii“, am putea spune in fata diversitatii care ne bucura sau ne sperie apetitul in diverse tari. De fapt, e doar normal ca tarile islamice sa diversifice la infinit produsele de oaie, cata vreme nu au acces la porc, ca indienii sa diversifice orice, cand nu au voie vaca, sau ca japonezii sa aiba cele mai multe metode de a prepara pestele, din moment ce marea a fost, timp de secole, principala lor sursa de hrana.



Asia brutala

O poveste care a rascolit copilaria multora dintre noi a fost lansata cu ocazia vizitei lui Ceausescu in China. Cei care s-au intors de acolo au relatat, pe jumatate inca impietriti de uimire, ca produsul cel mai scump din restaurant este creierul de maimuta vie. Desi enciclopediile pun la indoiala veridicitatea povestii si o plaseaza in aria legendelor urbane, exista cateva amanunte, de la ghimbirul murat si ardeii iuti care ar insoti maimuta la forma mesei de pe care se serveste, care par sa aduca o urma de credibilitate. Cert e ca un creier de maimuta poate fi gustat nu doar in China, ci in zeci de tari din Asia si chiar in restaurantele de profil din SUA, iar retetele - vorba ceea: „Cate bordeie, atatea obiceiuri“ - variaza de la creier crud cu patrunjel si piper la meniuri complexe, paste de orez, carnuri si sosuri specifice.

Mai rar, dar la fel de socant, se gasesc si alte delicatese controversate: degetele de maimuta crocante. In general, sunt vanate maimutele aurii (Yunnan), al caror creier este recoltat si trimis restaurantelor scumpe, unde clientii care isi inchipuie ca acest ingredient vindeca impotenta sunt gata sa plateasca oricat. Restul ramane pentru saraci, iar la periferia marilor orase, mai ales in Indonezia, birturile ofera degete de maimuta prajite in baie de ulei. In nordul Thailandei, frigaruile de sobolan sunt o masa obisnuita, asa cum si chinezii din Hong Kong servesc siopao (pisica prajita cu chifle fierte) la orice colt de strada. Japonezii au ramas cu un obicei ciudat din timpul razboaielor dintre nobili: pentru ca isi iubeau enorm caii, samuraii ii mancau fie cand erau prea batrani pentru a mai servi in batalii, fie cand cadeau pe front. Din cauza duritatii acestei carni, metoda de preparare seamana foarte bine cu aceea folosita pentru sushi: fleicile sunt impartite in fire foarte subtiri si sunt consumate aproape crude.

In Indonezia, somerii din Medan fug in padure dupa fiecare ploaie, pentru a prinde liliecii nauciti de tunete si de revenirea brusca a luminii. Inimile lor (3 dolari bucata!), fierte inabusit, sunt considerate un bun remediu pentru astm.

Insa ceea ce poate fi numit, din perspectiva culturala europeana, ca intruchipare a sadismului vine tot din Japonia, desi s-a adoptat si in restaurantele franceze: castravetii de mare nu se consuma decat atata vreme cat inca mai misca in gura. Si tot aici, specialitatea multor restaurante consta in servirea de boluri cu pui de caracatita vii. Acestia sunt luati cu betigasele, scufundati in soju (o bautura spirtoasa de origine coreeana) pana amortesc, si sunt mancati in timp ce inca se zbat. Cei care au incercat povestesc ca partea rea a mesei vine cand bolul de soju incepe sa se goleasca, iar puii nu mai amortesc aproape deloc si se zbat, in consecinta, din ce in ce mai tare. In fond, nimic mai sadic decat in SUA, unde homarii sunt aruncati de vii in apa clocotita, iar testoasele sunt macelarite de vii, astfel incat carnea sa nu se lipeasca de carapace.



Ciudatenii si locuri comune

Mancarurile traditionale din Asia au inceput, de ceva vreme, sa atraga atentia organizatiilor de protectie a animalelor, dat fiind ca multe ingrediente provin de la specii pe cale de disparitie. Sangele de cobra, bun pentru aproape toate bolile, in traditia populara indoneziana, este deseori recoltat de la specii care nu mai exista decat in aceste insule. Laba de urs, delicatesa pentru multi europeni, ar putea fi interzisa definitiv din cauza numarului infim de exemplare ramase, la fel ca penisurile de tigru (alt remediu pentru impotenta). Raman, totusi, penisurile de crocodil, reptila suficient de raspandita cat sa poata fi inca vanata. Tot in Asia veti gasi, fara mare efort, carne de urangutan si bauturi cu praf de corn de rinocer, carne de piton, oua crude de broasca testoasa si soparle uscate sau chiar ochi de soparla. Si sa nu uitam zecile de moduri de preparare a viermilor, furnicilor, greierilor si lacustelor, care mai de care mai dulci sau mai picante, dar in orice caz prezente in toata zona. Surprinzator insectele au intrat cel mai repede in preferintele anglo-fonilor, magazinele de nisa care servesc scorpioni trasi in ciocolata sau in inghetata, furnoici prasite sau placinta cu lacuste fiind un succes din Londra pana in Wasghington.



Europa gourmet

Muraturile ii fac pe americani sa strambe din nas, iar varza murata este o oroare crunta, zic unii critici culinari, uitand ca 90% din hamburgeri se servesc cu castraveciori murati, preparati, practic, dupa aceeasi metoda. Insa cea mai mare groaza a americanilor vine dintr-o zona care pare, dincoace de Ocean, intruchiparea naturalului: organele interne. Listele americane de mancaruri ciudate si dezgustatoare au ajuns sa contina pana si ficateii de pasare prajiti, desi SUA detin recordul de consum la foie-gras. Mai detin si recordul de consum la ulei alimentar, statele din Sud fiind caracterizate de o bucatarie cu un continut exploziv de grasimi - fasole verde in baie de ulei, rosii verzi prajite in tigaie cu ulei, ciocolata fripta. Nimic nu-i impiedica totusi sa spuna ca maioneza si sucul de rosii nu merg, nici ceapa cruda adaugata la cartofii prajiti olandezi. Orice fel de creier, ficat, plaman, intestin, splina sau rinichi, de porc, de pasare sau de vaca trebuie sters din meniu, ca sa nu dea iama consiliile de cartier care militeaza pentru mancare sanatoasa, insa carnatii impachetati in folii comestibile de E-uri nu sunt inca interzisi, iar specialitatile italiene sunt bune doar daca nu se afla ca au si ceva carne de cal sau cartilagii. Dublul standard functioneaza in toate, astfel incat renumita otrava la plic care se numeste „jeleu“ e buna, dar pelteaua e gretoasa. Aspicul este gourmet, piftia (de origine evreiasca) este intruchiparea a ce e mai rau in bucatariile europene. Puii de aligator fripti pe bat sunt OK, picioarele de broasca nu, tequila cu viermi este „super-originala“, momitele de berbec sunt rupte din ritualuri de magie neagra. Pe total, avem noroc ca strazile Europei sunt pline de turisti japonezi, nu de americani


Cum se canta la sase zerouri


Ia! Atentie: „Senzational! Edvin Marton, castigator etc. etc.“ al premiilor Vioara de Aur si Emmy, a concertat la Sala Palatului cu un Stradivarius din 1698. Vioara - una dintre rarisimele „Stradivarius Golden“ (printre primele opt cele mai scumpe din lume) - este estimata la nu mai putin de 4 milioane de dolari si i-a fost atribuita pana la sfarsitul vietii de Banca Elvetiei. Cam asa si-au vandut povestea de succes mai toate ziarele din Romania. Problema e insa alta.

Pe care Stradivarius - primele opt cele mai scumpe - a cantat Marton, caci in 1698 Stradivari a produs cel putin 15. Si fiecare dintre ele are un nume: Montbel, ex-Rouse - Boughton, Marie Schumann, ex-Burmester, Kortschak (Joachim), Weinberger (ex-Vornbaum), L’Alouette (ex-Ferdinand David), Greiner, Baron Knoop, Theonville, Thoulow, Halier, Vatelot, Bergman (Oppenheim), Eckstein (Lovett) - dupa cel mai cunoscut detinator ori dupa cel mai talentat violonist care i-a manuit corzile. Mai mult decat atat, am identificat, privind pozele si descrierile viorilor, cel putin cinci Stradivarius Golden din 1698. Si, oricum, nici pretul de 4 milioane nu se stie exact daca ar putea fi obtinut intr-o licitatie fiindca pe 16 mai anul acesta „Hammer“-ul lui Stradivarius (1707) s-a adjudecat la 3,5 milioane de dolari si s-a spus ca e vorba de un record de pret.



„Dupa ureche“ nu-i destul

Asadar, in ciuda laserelor de la Sala Palatului si a povestilor, nu stim cum se cheama dibla care a luat ochii profanilor. Ceea ce stim exact este ca Stradivarius-ul de la noi - pe care a concertat 40 de ani Ion Voicu - are un nume si se stie si de unde provine. The Elder (1702) a fost cumparat de statul roman in 1956 si cel mai important proprietar al sau, care l-a achizitionat in 1885, era A. W. Lukens. Chiar si bulgarii au auzit (desi au cate-o ceafa groasa intre urechi) cum se numeste Stradivarius-ul pe care concerteaza Mincio Mincev al lor: Baron Wittgenstein (1716). Numai or-ganizatorii nostri nu ne-au spus ce-i cu scula maiastra a lui Marton.

De fapt, n-avem nimic cu violonistul maghiar, nici cu vioara sa, ci doar cu povestea de succes preluata pe nemestecate. Iarasi se dovedeste ca e mai usor sa importam un lucru facut de altii decat sa cream ceva cu Stradivarius-ul de la noi, care zace nefolosit.

Iar cand importam, trebuie sa ne amintim de „forta de munca“ exportata. Eugen Sarbu este unul dintre cei mai valorosi violonisti ai lumii. Din pacate, locuieste la Londra. Ce sa faca el in Romania?! El canta pe un Stradivarius (Innes - 1729), pe care a concertat Wieniawski si care a fost achizitionat pe 22 iunie 1988, la Sotheby’s, cu 214.500 de lire sterline.



Lemn, clei, lac si geniu

De ce sunt viorile Stradivarius atat de cautate? Fiindca nimeni nu mai stie de 300 de ani sa fabrice niste instrumente cu un sunet atat de profund. Dincolo de substantele cu care au fost tratate, specialistii atrag atentia asupra compozitiei lemnului de molid si artar din care sunt confectionate, provenind din „mica era glaciara“ care a cuprins lumea intre 1550 si 1850.

Istoria lutierilor cremonezi nu incepe cu faimosul Stradivari, ci cu Andrea Amati, care a fabricat viori la mijlocul secolului XVI. Fiii sai, Anto-nio si Girolamo, sunt cunoscuti mai ales pentru violele lor. Dar adevarata desavarsire a mestesugului familiei Amati e atinsa de Niccolo (1596-1684), care a construit tiparul „Grand Amati“, ajutat de ucenicii sai Andrea Guarneri si Antonio Stradivari.

Si important in familia Guarneri nu este Andrea - ucenicul lui Amati -, ci fiul sau mai mic, Giuseppe (1666-1739) - numit filius Andreae -, care a preluat afacerea tatalui in 1698 pentru a concura, asistat de Carlo Bergonzi, cu Antonio Stradivari.

Am ajuns, pana la urma, si la marele Stradivari (1644-1737). Din cele 1.100 de viori, viole, violoncele, chitare (chiar si o harfa), mai mult de jumatate (650) au rezistat pana astazi, ca dovada ca n-au doar un sunet de neegalat, ci sunt si extrem de fiabile. Atentie insa: instrumentele lui din perioada bresciana (1690-1698) se vand cu sume doar de ordinul sutelor de mii de dolari, cele care fac milioane sunt din perioada de aur (1698-1725) - cu un varf in intervalul 1714-1716.

Stradivarius este numele latinizat al lutierului, asa cum semna el instrumentele: „Antonius Stradivarius Cremonesis Faciebat Anno...“. Insa dupa 1730, cand calitatea instrumentelor scade, sunt semnate numai cu: „Sotto la Desciplina d’Antonio Stradivari F. in Cremona“ si nu se mai stie exact daca sunt fabricate de mainile lui Antonio ori ale fiilor sai, Omobono si Francesco.

Totusi, pana la urma, Guarneri si-a luat revansa. Mezinul lui filius Andreae, Bartolomeo Giuseppe (1698-1744) - cunoscut drept Guarneri del Gesù -, a reusit sa faca instrumente cu coarde cel putin la fel de bune ca ale lui Stradivari. Ca dovada, vioara preferata a celui mai mare violonist al tuturor timpurilor, Niccolo Paganini, nu era un Stradivarius, ci un Guarneri del Gesù din 1743: Il Cannone. Conform opiniei violonistului irlandez Nigel Kennedy, „natura sunetului unei viori Guarneri del Gesù este foarte adanca, un sunet profund, este un instrument flexibil, superb! Am avut si un Stradivarius, despre care pot spune ca este o Catherine Deneuve, pe cand Guarneri e ca... Sophia Loren, mai putin ezoteric, dar fantastic! Cand scoti un Guarneri din cutie, iti spune: «Canta cu mine!», pe cand Stradivarius-ul parca ar zice: »Ai grija cu mine!»“.

La celebritate insa, Stradivari ii intrece cu mult pe del Gesù si toti Guarnerii la un loc. Napoleon a detinut trei viori Stradivarius (Molitor - 1697, Berthier -1716, Recamier - 1727) si a reusit sa scape din maini violoncelul lui Duport, care pastreaza pana astazi „amprenta“ imparatului. Arthur Conan Doyle i-a pus in mana lui Sherlock Holmes tot un violoncel Stradivarius. Iar acel Stradivarius blestemat - omolog al diamantului Hope -, care a facut subiectul filmului „Red violin“, este vioara familiei Mendelssohn, achizitionata de Elizabeth Pitcairn in 1990, cu aproape un milion de lire.



Dupa moda sau dupa logica?

„A diamond is forever“ spune sloganul De Beers, fiindca nu prea exista ceva mai scump si mai rezistent pe lume precum diamantele istorice Koh-i-noor, Orlov, Shah, Regent, Dresden sau Hope. Poate numai ouale de aur ale lui Fabergé costa la fel de mult si tablourile lui Da Vinci, Rembrandt, Picasso si Van Gogh. In orice caz, viorile Stradivarius ocupa al treilea loc: dupa cum am zis, cel mai bine vanduta vioara s-a licitat pana la 3,5 milioane de dolari. Mai mult, la fel ca diamantele, aurul sau platina, si instrumentele cu corzi fabricate de Stradivari si-au dublat pretul. In anul 2000, Taft (1700) era vanduta cu 1,3 milioane de dolari, in 2004 si 2005 Mendelssohn (1721) si Lady Tennant (1699) cu doua milioane, acum aceste niveluri de pret sunt depasite.

Vioara pe care concerteaza Marton s-ar putea vinde cu 4 milioane, dar numai daca i-ar plati Herbert Axelrod. Cel mai piperat „deal“ din istoria viorilor Stradivarius nu e cel al Hammer-ului de la Christie’s, ci achizitia directa a Hellier-ului (1679), pe care Axelrod i-a platit, in 1998, 6 milioane de dolari lui Thomas M. Roberts. Axelrod a cumparat, in acelasi an, cu 4 milioane, ex-Andrejeus (1708-1709), Nippon Music Foundation a platit, in 1994, aceeasi suma pentru Ladenburg (1736), ca si Academia Regala de Muzica din Londra, in 2005, pentru ex-Viotti (1709).

Iar in ceea ce-l priveste pe Guarneri del Gesù, care n-a trecut de un milion de dolari la vreo licitatie - in 1998, anul marilor sale achizitii, Axelrod oferea 4,5 milioane de dolari pe Count Cessol (1736) si cate 4 pe ex-Sorkin (1731) si ex-Odnoposoff (1735).

Se vede treaba ca Axelrod a fost o prezenta extrem de activa pe piata viorilor de epoca. El a strans la un moment dat 24 de viori si violoncele Stradivarius si 11 Guarneri del Gesù, cum n-a reusit nimeni vreodata. Vorbim totusi la timpul trecut fiindca el mai poseda numai doua viori Stradivarius si doua Guarneri del Gesù. Prosperul proprietar de publicatii despre cresterea animalelor a fost acuzat de evaziune fiscala si atunci a inceput sa vanda sub pretul de achizitie ori sa doneze imensa colectie catre Smithsonian Institute, New Jersey Symphony ori Banca Nationala a Austriei.

Pe ex-Andrejeus, Axelrod a incasat 3 milioane, desi a cumparat-o cu 4, pe ex-Odnoposoff - 3,5. N-a reusit sa vanda Stradivarius-ul de 6 milioane de dolari. In final, New Jersey Simphony a dat 18 milioane de dolari pe 30 de instrumente evaluate la 49 de milioane.

Ca sa vedem acum cine mai sunt cei care detin cele mai multe Stradivarius din lume dupa iesirea din scena a lui Axelrod, trebuie mentionata mai intai Nippon Music Foundation - 17, urmata de Colectia de Stat a Rusiei - 16, New Jersey Symphony - 13, Academia Regala de Muzica din Londra - 12, Banca Nationala a Austriei - 7, Muzeul Muzicii din Paris - 6, David L. Fulton - 6, Anonymus Stradivari Society - 6, Biblioteca Congresului Statelor Unite - 6, Smithsonian Institute - 5 etc. Iar cele mai multe viori Guarneri del Gesù le are David L. Fulton - 6, cate 3 detinand Banca Nationala a Austriei, New Jersey Symphony si Juilliard School of Music din New York.

Dupa toate probabilitatile, pe termen mediu pretul Guarneri del Gesù il va depasi pe cel al viorilor Stradivarius fiindca sunt la fel de bune, dar mai putine. Inseamna ca David L. Fulton a facut o afacere excelenta.

Ceea ce nu trebuie uitat insa este faptul ca Stradivarius se si fura. Le Marien (1714) a fost achizitionata cu un milion de dolari in 1998 si a disparut din New York in aprilie 2002. Tot la New York, in 1996, a fost furata Davidoff - Morini (1727), estimata la 3,5 milioane dolari. Aceeasi soarta a avut-o cea mai mare vioara a lui Stradivari - Colossus (1716) -, pe care s-au platit 770.000 de dolari in 1987 si care a fost vazuta ultima oara in 1998, in casa violonistului Luigi Alberto Bianchi.

In urma cu cinci luni, pe cand facea un raid prin locuinta unor traficanti romani de droguri si carne vie, politia din Barcelona a fost surprinsa sa descopere un Stradivarius din 1715...



Cremona vs Pipera

Morala e aceeasi ca si in cazul altor comori de arta, atunci cand le tratam ca marfa. Cand dobanzile si actiunile dezamagesc, cand ouale Fabergé sunt bine fixate in colectia lui Victor Vekselberg la Moscova, cand aurul si argintul fluctueaza intens, se poate gasi un plasament la fel de profitabil precum diamantul. Scump, dar care respecta principiul „sunt prea sarac sa-mi cumpar un lucru ieftin“. Milionarii romani nu-si dau seama ca, in loc sa cumpere cate zece Grigorescu, pot achizitiona o schita de Da Vinci pe care s-o depoziteze intr-un cartus de lemn in buzunarul de la piept. Sau, de ce nu?, un Stradivarius care, spre deosebire de diamante, are si valoare de intrebuintare.

Pe 15 octombrie, la Skinner’s va fi scoasa la licitatie vioara Stradivarius din 1720 pe care a concertat Lorand Fenyves si al carei pret de inceput e de 650.000 de dolari. Iar pe 6 noiembrie, la Gardiner-Houlgate, se liciteaza un Stradivarius din 1702 (ex-Emile Sauret), dar suma de strigare nu e precizata. Deci, pentru cine nu mai vrea sa investeasca in terenuri, iata ocaziile.

Bineinteles ca pe piata viorilor nu trebuie neaparat sa plasezi milioane de dolari. Pe 13 octombrie, Christie’s scoate la licitatie o vioara atribuita lui Santo Serafin, estimata la 15.000-20.000 de dolari. Pe un astfel de instrument (Serafin - 1739) a inceput sa concerteze George Enescu. El i l-a daruit cu un an inainte sa moara (1954) elevului sau favorit, Yehudi Menuhin. In noiembrie 1999, imediat dupa moartea lui Menuhin, vioara lui Enescu s-a vandut cu 73.000 de lire. Nici notele nu trebuie sa le stii, doar tabla inmultirii.


O bata, o minge, un sport de miliarde

La prima vedere, baseball-ul este genul clasic de joc cu o minge si o bata care se joaca, sub diverse nume, pe intreg pamantul, de la schlagball-ul german, palsepool-ul finlandez, paume-ul francez, crocket-ul britanic sau neaosa oina. Insa baseball-ul este mai mult decat atat. In afara de simpatia aproape spontana de care baseball-ul s-a bucurat din prima zi pe continentul american, in timp a adaugat o perfectionare continua a regulilor, apoi au urmat implicarea masiva a sponsorilor si presei, pentru ca, in final, jocul sa devina o adevarata industrie.



Componente de baza

Pentru a juca baseball nu este nevoie decat de patru lucruri: minge, bata, manusa si teren. In functie de varianta jocului, bata poate fi construita din orice material (doar la profesionisti e obligatoriu sa fie de lemn), mingea poate fi mai grea sau mai usoara, iar dimensiunile terenului pot varia in functie de varsta jucatorilor.

Echipele sunt formate de obicei din cate noua jucatori care joaca noua reprize, numite „innings“, fiecare repriza fiind formata din doua parti. Echipa care joaca pe teren propriu va intra in fiecare repriza pe posturile din aparare. Cand trei dintre jucatorii unei echipe sunt „afara“ (vom explica imediat si ce inseamna celebrul „afara“), echipele isi inverseaza locurile, apararea trecand in atac. Repriza se incheie cand si echipa-gazda reuseste sa dea trei jucatori adversi „afara“.

Pentru a pricepe exact care sunt pasii fiecarei echipe, trebuie inteles intai terenul. Punctele strategice care il definesc sunt cele patru baze, colturile unui patrat cu latura de aproximativ 28 de metri, numit de obicei „diamantul“. In mijlocul patratului se afla aruncatorul (pitcher-ul). Coltul spre care arunca, unde se afla „omul cu bata“ - batter-ul -, se numeste „acasa“, „home base“. In sens invers acelor de ceasornic, dupa cum se desfasoara alergarea, se afla bazele 1, 2 si 3. Liniile care unesc „casa“ de bazele 1 si 3 se numesc linii de fault. Daca batter-ul reuseste sa loveasca mingea, lovitura este „buna“ doar atunci cand are traiectoria cuprinsa intre cele doua linii de fault. Un arc de cerc, care are centrul „acasa“ si se intinde pana la aproximativ 70 de metri, delimiteaza „praful“, adica terenul „interior“ - infield-ul. Dupa acest semicerc, incepe terenul acoperit de iarba, exterior - outfield-ul. O minge trimisa catre outfield este in continuare buna daca se afla in aria delimitata de liniile de fault.

Pentru ca o repriza nu tine cont de numarul de puncte inscrise, ci de numarul de jucatori „dati afara“, meciurile de baseball nu au o durata de timp clar delimitata.



Jocul

Spre deosebire de majoritatea jocurilor cu mingea, la baseball cei care arunca mingea se afla in aparare. Exista doar doua puncte fixe in care trebuie sa fie dispusi jucatori din aparare: la aruncare si la prindere, prinzatorul (catcher) fiind asezat intre atacantul care are bata si „casa“ (home base). Ceilalti trebuie doar sa se afle in zona delimitata de liniile de fault. De obicei, cel putin la inceputul unui joc, restul pozitiilor sunt: in apropierea fiecareia dintre cele trei baze ramase, plus un jucator asezat intr-o zona in care cad cele mai multe mingi scurte (acestia fiind „infielders“) si in zona semicercului care delimiteaza „praful“ de „iarba“ - central, extrema stanga si extrema dreapta (outfielders). Dupa una sau mai multe aruncari, jucatorii din aparare au posibilitatea sa se reaseze pe teren in functie de strategia adoptata. Scopul jocului este sa-i impiedice pe atacanti sa inscrie.

Atacantii au sarcina de a alerga de la o baza la alta, de fiecare data cand mingea este lovita suficient de tare cat sa permita acest lucru. Jucatorii care alearga intre baze se numesc alergatori (runners). Practic, cand atacantul care are bata reuseste sa loveasca mingea puternic, lasa bata din mana si porneste in alergare. In functie de desfasurarea jocului si de puterea loviturii, el poate alerga pana la prima, a doua sau a treia baza. In cazul in care reuseste sa parcurga toate cele patru baze, el va fi efectuat un „home run“. Atingerea oricarei baze se numeste „run“, iar un „run“ poate fi simplu (single) atunci cand s-a avansat de la o baza la urmatoarea, dublu (s-a avansat doua baze) si triplu (trei baze). Fiecare jucator din atac are voie sa atinga o singura data fiecare dintre baze, dupa care iese de pe teren si isi asteapta randul la bataie. Un punct este inscris atunci cand un jucator atinge toate cele patru baze (ultima fiind cea de la care a pornit).

Cel mai spectaculos moment din baseball este cel in care jucatorul aflat la bataie reuseste sa trimita mingea peste gard, caz in care se considera ca intreaga echipa din teren a executat un home run. Aproape la fel de spectaculos este momentul in care o minge care parea ca va trece de gard este prinsa, in extremis, inainte sa cada, caz in care atacantul cu bata este „afara“.



Afara

Un home run este, in principiu, ceva rar, echipa concentrandu-se in acoperirea bazelor pas cu pas. Insa esenta baseball-ului consta in eliminarea jucatorilor de pe teren. „Scosul“ sau „afara“ este conditia de baza, dat fiind faptul ca o echipa trece de la aparare la atac sau incheie o repriza (daca in respectivul inning ambele echipe au jucat si in atac, si in aparare) dupa ce „scoate“ trei jucatori adversi. Exista diverse feluri de a scoate un jucator de pe teren, insa in majoritatea cazurilor este vorba de cinci situatii:

1. Strike-out: cand atacantul aflat la bataie nu reuseste sa loveasca mingea din trei incercari, nedevenind „alergator“;

2. Ground out: batter-ul loveste mingea, aceasta atinge solul, insa un aparator o recupereaza si i-o trimite aparatorului de la prima baza inainte ca batter-ul sa ajunga acolo;

3. Force out: cand un alergator este fortat de circumstante sa alerge la urmatoarea baza (de obicei pentru a elibera baza de la care porneste pentru alt alergator), insa mingea circula mai repede intre aparatori si atinge baza inaintea atacantului;

4. Fly out: cand un aparator prinde mingea inainte ca aceasta sa atinga pamantul, batter-ul este „afara“, chiar daca a cucerit una sau mai multe baze;

5. Tag out: cand jucatorul din atac se afla intre baze si este atins de un aparator care are mingea in mana.

In rezumat, in baseball atacul trebuie sa „cucereasca“ bazele, iar apararea trebuie sa faca in asa fel incat mingea sa ajunga la o baza inaintea atacantului care alearga spre acea baza.

In aceste circumstante, o mare parte din reprize se pot termina fara niciun punct inscris, ceea ce explica diversitatea scorurilor pe care le vedem in meciuri. (0-0, 0-1, 4-3, 2-0…). Totusi, scorul este cumulativ si, chiar daca o echipa a castigat cinci sau sase dintre reprize, adversarii pot castiga datorita sumei punctelor.

Jocul, in sine simplu, este completat insa de zeci de reguli si exceptii care aduc savoare si spectacol. Desi ar parea ca atacantii sunt defavorizati, deoarece mingea poate circula mult mai repede decat pot jucatorii sa alerge, tocmai aceste reguli fac jocul echilibrat si cu sanse egale. Miimile de secunda in care se joaca o minge, intersectarile spectaculoase dintre aparatori si atacanti, in incercarile de a cuceri/apara o baza, si loviturile de legenda care schimba soarta unui joc genereaza de decenii bune o industrie de miliarde de dolari. Si jocul nu da semne ca si-ar pierde vreun pic din popularitate.


Veacul in care pietrele au murit

Era o vreme cand ochii zeilor erau facuti din pietre pretioase, cand alchimistii tratau boli cu piatra fiecarei zodii, cand o bucata de mineral gasit intr-o pestera putea sa-ti schimbe definitiv viata. Mii de ani, oamenii au gasit timp sa se minuneze in fata frumusetii unei raze de lumina care trece printr-un cristal colorat. Astazi, intreaga civilizatie a pietrelor pretioase se reduce la un simplu: „Diamante sau nimic“.


Minerale si organice

Pietrele pretioase se impart in doua mari categorii, cele minerale - lapislazuli, diamante, si cele organice - chihlimbarul si diverse forme de carbon provenit din fosile. Alaturi de acestea, exista pietrele de mina sau alte tipuri de minerale care sunt prea fragile pentru a putea fi utilizate in bijuterii, dar sunt totusi expuse pentru a fi admirate (cum ar fi cristalele de rhodocrozit).

Valoarea unei pietre pretioase consta in fenomenele optice pe care le provoaca, in raritate, duritate, forma sau (in cazul chihlimbarului) in vechimea fosilelor continute. Desi exista peste 130 de minerale considerate pretioase, cu 50 de varietati comune circuland pe piata, doar cinci pietre compun pentagrama pietrelor cu adevarat de valoare: diamantul, ametistul, rubinul, safirul si smaraldul. Restul, cunoscute indeobste sub numele de pietre semi-pretioase, circula neingradit, nu necesita nici macar conditii legale deosebite pentru exploatare si au un pret care sta relativ constant sub cel al aurului.

Cu toate acestea, „intoarcerea la natura“ de care sufera civilizatia in ultima vreme s-ar putea sa rezerve surprize. Se fabrica diamante artificiale de mari dimensiuni, prin pulverizarea chimica de vapori de carbon, iar industria de electronice se pregateste sa introduca tehnologii bazate pe vechiul simbol al luxului. Rubin si safir se fabrica artificial de mai bine de un secol, iar ametistul a scazut mult in valoare de cand au fost descoperite resursele gigantice ale Braziliei.

In schimb, nimeni nu s-a caznit vreodata sa contrafaca opalul, cuartul, topazul, lapislazuli sau agatele. Astazi, un colier din smoala poate costa mai mult decat o bratara de diamante, iar jadul concureaza serios ametistul dupa caderea acestuia.



Gheata verde

Smaraldul (Be3Al2(SiO3)6) este o varietate de beril mineral, a carui culoare verde vine de la urmele de crom si, mai rar, de fier. Pe scala Mohs, are o duritate de 7,5 (diamantul, ca reper, are 10), si poate fi mai scump, in anumite conditii, decat diamantul. Dat fiind faptul ca se gasesc bucati de smarald brut mai mari decat orice diamant brut, valoarea celor mai mari smaralde a intrecut, de-a lungul timpului, toate diamantele, insa bucatile mari de roca sunt tot mai rare si tot mai pline de impuritati. In fapt, un smarald consistent, complet lipsit de intruziuni, este mai infinit rar decat un diamant pur, dat fiind ca, de-a lungul formarii sale, smaraldul se imbogateste si cu uleiuri vegetale fosile.

Unul dintre cele mai rare tipuri de smaralde din lume se gaseste in Columbia: trapiche - un smarald care include o stea cu sase raze, de obicei o intruziune de carbune cristalizat. Numele de trapiche i-a fost dat de bastinasi pentru ca semana cu roata de macinat utilizata la procesarea trestiei de zahar. Se considera ca smaraldul este piatra celor nascuti in aprilie si in mai, iar in unele culturi este piatra simbolica pentru a 20-a, a 35-a sau a 55-a aniversare a casatoriei. Dintre pietrele cele mai mari, a ramas celebra Gachala, numita dupa provincia in care a fost excavata. Gachala are 858 de carate (172 de grame) si este expusa si azi la celebrul Smithsonian, alaturi de alt smarald celebru, Chalk. Acesta nu are „decat“ 38 de carate si a fost montat pe un inel, inconjurat de 6 diamante in forma de para, totalizand 15 carate.



Ametistul

Initial, ametistul era una dintre pietrele cardinale, insa resursele enorme ale Braziliei, descoperite dupa secolul XIX, i-au scazut drastic valoarea pe piata. Numele de ametist vine din grecescul „a methuskein“ - a nu fi intoxicat. Se credea despre aceasta piatra violacee ca ii protejeaza pe oameni de efectele alcoolului, de aceea era des utilizata ca material pentru cani sau pentru decorarea canilor (dupa masura bogatiei utilizatorului).

Povestea spune ca Dyonisos o vana prin padure pe una dintre fecioarele unui sat, Amethystos. Speriata, aceasta s-a rugat zeitei padurii sa nu i se pateze onoarea, iar Artemis, in stilul sadic al zeilor greci, i-a indeplinit dorinta transformand-o intr-un bloc de piatra. Dyonisos, trist, a varsat un pahar de vin rosu peste stalp, dandu-i culoarea de astazi. Mult mai tarziu, dupa cateva milenii, Leonardo da Vinci credea inca in puterile miraculoase ale pietrei si spunea ca are puterea de a trezi inteligenta si de a alunga gandurile urate. Este piatra utilizata cel mai des de cardinalii catolici si, pe vremuri, se considera ca usureaza celibatul.

In sine, ametistul este o cristalizare deosebita de cuart, cu lamele grupate stanga-dreapta. Culoarea, pusa multa vreme pe asimilarea oxizilor de mangan in cristal, pare a fi totusi de origine organica, tiocianatul de fier fiind una dintre posibilitati. Din aceasta cauza, la caldura, culoarea poate sa dispara sau sa se atenueze. Pe scala Mohs, ametistul are o duritate de 7, ceea ce nu inseamna, in fapt, decat aproximativ 1/15 din diamant. Cu toate acestea, 7 inseamna o mana cereasca pentru bijutieri, pentru ca este suficient de rezistent pentru a merita sa fie lucrat si suficient de moale pentru a conferi usurinta prelucrarii.

In istorie, ametistul a servit la fabricarea pecetilor regale si nobiliare. Asociat cu cei nascuti in februarie, ametistul este considerat o piatra favorabila si pentru cei din zodiile Varsatorului si Fecioarei.



Safirul si rubinul

Safirul este un tip de corindon, mineral de oxid de aluminiu (Al2O3), cristalizat intr-o singura bucata. Adaosul de titan si de fier ii dau culoarea specifica, albastruie, insa prezenta altor minerale in sol le poate face rosiatice, roz, purpurii sau portocalii. Specificitatea texturii, matasoasa, cu pori infimi, face culoarea sa se matuiasca dupa o vreme. Pentru a preveni acest lucru, bijutierii incalzesc safirul la 1.800 de grade, dupa care il lasa o saptamana intr-o atmosfera fierbinte si lipsita de azot. Este si singura piatra care mai prezinta, in cazuri foarte rare, steaua cu sase raze a smaraldelor, aici fiind insa vorba de intruziuni de rutil. Asociate in general cu Saturn, din cauza nuantelor plumburii ale celor mai scumpe safire, in mitologia indiana aceste pietre legau stelele de pamant. Cunoscute doar local, in teritoriile indiene, safirele albastre au fost descoperite ca zacamant abia in 1880, in urma unei alunecari de teren din regiunea Padar, din Kashmir. Mai putin de un secol dupa acest accident, primul laser din lume se baza pe impuritatile de crom dintr-un safir, insa metoda a fost abandonata repede din cauza intensitatii prea scazute obtinute.

Rubinul este tot o variatie de oxid de aluminiu, care are insa o cantitate mai mare de crom, de unde ii vine si culoarea rosiatica. Numele pietrei vine de la „ruber“, care inseamna in latina „rosu“. In general, aceste pietre se gasesc in zonele in care apar si safire: Australia, Noua Zeelanda, India, Pakistan, Sri Lanka, Thailanda si Kenya. Fata de „moile“ safire si ametiste, rubinul are o duritate de 9 pe scala Mohs, ceea ce ii sporeste considerabil valoarea. Cele mai pretioase rubine au o nuanta medie de rosu, rosu purpuriu sau rosu violaceu. Cele prea pale sau prea colorate, care sunt, de altfel, si cel mai des intalnite, sunt de zeci de ori mai ieftine. Safirele si rubinele, rude bune, sunt considerate pietre benefice pentru nativii din Rac, respectiv Fecioara, insa au grade radical diferite in mitologiile asiatice. In timp ce rubinul reprezinta Soarele, guvernatorul stelelor si pamantului, safirul este un biet supus, Saturn, care supravegheaza uneori mersul Lunii. Rubinele erau considerate in Vechiul Testament drept cele mai pretioase dintre toate pietrele.



Mister de baieti cu fumuri


Barbatii pleaca de la masa cea mare la un trabuc, un cognac si o partida de biliard. Doamnele trec in salonul de ceai, unde se serveste absint ars si toata lumea isi petrece seara intr-un mod placut. Doamnele nu trebuie sa asculte discutiile despre politica, domnii nu mai au urechi pentru materialul de draperii si ultima aventura a doamnei de Pompadour. Aceasta era secesiunea acum trei sute de ani. Avem si azi Cigar Club-uri si saloane de ceai, dar suntem mai corecti politic si nu recunoastem ca ar fi vorba despre segregare.



Club inchis-deschis

Un club de trabucuri trebuie sa indeplineasca cel putin trei conditii esentiale pentru a fi un Cigar Club adevarat. Trebuie sa se afle aproape de mancare si de sali de bal, pentru ca fumatul unui trabuc, alaturi de traditionalul cognac, este un ritual solicitat de cele mai multe ori fie ca final apoteotic al unei mese gourmet indestulatoare, fie ca refugiu din cauza aglomeratiei evenimentelor sociale despre care nimeni nu are curaj sa recunoasca vreodata ca sunt, de fapt, cele mai plicticoase intalniri mondene. A doua conditie, pentru care se castiga titlul de club, este sa existe membri si, implicit, un acces selectiv in spatiul consacrat acestei activitati. A treia, si cel mai greu de implinit, este secretul, cel care da farmecul intregii aventuri.

Pentru un Cigar Club nu exista aplicatii, ci invitatii. Esti invitat daca poti respecta regulile existentei unui asemenea club: sa fumezi trabuc, sa fii dornic sa inveti despre acest minunat obiect al viciului, sa-ti permiti (taxele sunt deseori prohibitive), sa fii discret in ceea ce-i priveste pe ceilalti membri ai clubului si, poate cel mai important, sa fii o companie placuta. Oricare dintre aceste conditii este eliminatorie.

In Romania, primul Cigar Club s-a infiintat si a activat in cadrul Athenee Palace Hilton, din octombrie 1997 pana la sfarsitul anului 2005, in incinta English Bar-ului. Inspirat de cluburile din Geneva, München, Paris sau Strasbourg, Cigar Club-ul de la Hilton a fost initiativa Food&Beverage managerului de la acea vreme, Michel Tahlieu, povesteste Catalin Paduraru, marele iubitor de vinuri de la Vinexpert, intr-unul dintre articolele sale dedicate placerii fumatului. 15 oameni, selectati „pe spranceana“ de Thalieu, au devenit fondatori ai Clubului. Dintre cei 15, doar Paduraru era roman si, chiar atunci cand numarul de membri a ajuns la 33, doar patru romani au avut ocazia sa se afle in nucleul dur al clubului.

Daca va ganditi sa interpretati acest raport ca fiind discriminatoriu, va inselati. Pur si simplu, o gasca de fotbalisti si valutisti nu vor putea niciodata sa formeze un asemenea club. Cunostintele si fineturile pe care le presupune fumarea unui trabuc sunt la fel de complexe precum cele cerute in cazul cunoscatorilor de vin. Pur si simplu, nu existau la acea vreme romani capabili sa faca diferenta intre tutunul dominican si cel ecuadorian, intre tutunul crescut la soare si cel crescut la umbra. Din pacate, afacerile, relocarile managerilor si alte probleme legate de secolul vitezei au condus la destramarea clubului, in 2005. A ramas, in schimb, tot sub acoperisul Hilton, Casa de Habanas, probabil cel mai bine dotat magazin de trabucuri exclusiviste din Bucuresti.



Cluburile de azi

Pentru a fi un spatiu „corect“, un Cigar Club trebuie sa fie situat departe de salile de mese sau de saloanele in care se fumeaza tigarete. Confortul - 98% din cluburile din lume respecta vechea reteta de canapele si fotolii de piele - si linistea nu sunt detalii, ci conditii. Somelierul si personalul instruit in traditia pregatirii unui trabuc sunt obligatii standard ale cluburilor. In functie de afinitati, piata cluburilor cu sau fara carnet de membru se imparte intre Dunhill, Davidoff si Cohiba, cele din urma cu o cota mai mica, dar cu un public mai fidelizat.

Chiar daca primul Cigar Club si-a trait (relativ) scurta si intensa viata, semintele au fost plantate si, incet, dar sigur, iubitorii de trabucuri gasesc tot mai multe locuri in care sa-si savureze fumul gros si tare. Circula un zvon conform caruia o parte din fostii membri de la Hiton se reunesc saptamanal la Phoenicia. In centru, chiar daca nu mai vin grupurile organizate de pe vremea Offshore-ului, a ramas camera de trabucuri de la Casa di David, de langa Piata Victoriei. T.Z’s Cotton Club, din Pasajul Victoria, si Cigar Room-ul de la Il Paradiso intra in renovare doar pentru a reincepe traditia din primavara. El Greco (zona Batistei) a amenajat un spatiu deosebit si usor neconventional la ultimul nivel al hotelului. Iar Catalin Paduraru, chiar daca s-a lasat de fumat, a ramas tributar amintirilor si a lansat un nou concept marca Vinexpert: Wine & Cigar Club. In pasajul Villacrosse, Experience Club are tot ce-i trebuie pentru savurarea trabucurilor, linia Dunhill expusa fiind una de exceptie. In plus, aici se gases-te si una dintre cele mai inspirate selectii de vin din Bucuresti, la care se adauga si tarii rare, pentru cei care doresc sa se abata de la calea traditionala a cognacului.

La Il Paradiso il veti gasi, imediat ce se incheia renovarea, pe unul dintre cei mai iubiti, premiati si mediatizati somelieri din Bucuresti, Florin Voica, o veche cunostinta a tuturor iubitorilor de vin si cognac din Bucuresti si unul dintre putinii oameni care stiu sa transforme o masa obisnuita intr-un spectacol-eveniment. Sprijinit si de liniile Davidoff si Cohiba. In concluzie, daca aveti vreodata pofta de un trabuc, aveti putintica rabdare si sunati inainte. Nu de alta, dar dintre zecile de Cigar Club-uri listate pe site-urile dedicate timpului liber, majoritatea sunt, de fapt, Cigar Room-uri, unde doar canapelele mai aduc aminte de complexitatea si implicatiile fumatului unui trabuc.



Ritualul

Pentru ca filmele in care mitocanul de cowboy musca un capat de trabuc si il scuipa peste umar au contaminat prea multi romani dornici sa demonstreze ca „isi permit“, Florin Voica sta la dispozitie pentru a-i ajuta/invata pe iubitorii de trabucuri despre istoria, secretele de fabricatie si pastrare a trabucurilor, dar mai ales pentru a le face o introducere in ritualul care precede fumatul.

Dupa inevitabila si naturala prezentare a humidorului, caseta cu temperatura si umiditate controlata in care se pastreaza trabucurile, trabucul este pipait de catre somelier si confirmat apoi de client. La pipaire, trabucul trebuie sa fie flexibil, matasos, cu un grad de umiditate nu atat simtit, cat intuit din felul in care se ating foile in interior.

Taierea capului se face la 2,5-3 milimetri de capatul inchis (taierea se face si la trabucurile cu cap conic perforat) sau, conform regulilor unor case producatoare, astfel incat diametrul in locul taiat sa fie cu un milimetru mai mic decat diametrul maxim al trabucului (insa doar in cazul trabucurilor cilindrice, tip Churchill, Corona, Robusto, Panetela etc.). In cazul in care se foloseste o ghilotina, nu o foarfeca, aceasta se asaza deschisa pe masa, pe un servetel sau o tava, iar trabucul este sprijinit pe suprafata orizontala, astfel incat taierea sa nu „sparga“ foile de tutun.

Pentru aprindere, trabucul se inclina la 45 de grade fata de flacara unui bat de chibrit, la un centimetru de flacara (pentru a nu carboniza invelisul) si se roteste astfel incat sa se aprinda (nu de tot!) uniform. A doua etapa a aprinderii poate fi facuta cu o bricheta cu flacara conica (cele din care gazul iese cu presiune mare), pana la primele urme de fir constant de fum. Trabucul se pune in alta scrumiera decat cea in care au fost puse resturile de dupa taiere. In general, in aceasta etapa, trabucul trebuie sa aiba un strat infim de scrum si o margine de aproape un milimetru de tutun ars. Aceasta margine arsa se va pastra constant tot timpul cat este fumat trabucul. Daca jarul „intra“ in trabuc si, in plus, arde peste foita superioara, este un semn ca trabucul nu a fost pastrat in conditii corecte de umiditate si este mai umed in afara decat inauntru. Sa inmoi capatul trabucului in cognac este deseori considerat un gest la fel de lipsit de eleganta ca pufaitul initial de catre ospatar (somelierul nu s-ar preta vreodata la un asemenea gest).

Trabucul pregatit de somelier este servit insotit de o urare traditionala: „Sa-l savurati cu placere si sa-l lasati sa moara cu demnitate“, aluzie la faptul ca trabucul nu se striveste niciodata in scrumiera, ci este lasat sa se stinga singur.


Dansul samurailor ratacitori

Daca mai era nevoie de vreo dovada ca japonezii sunt niste „extraterestri“, sumo a venit sa inlature orice urma de indoiala. Dincolo de toate exotismele Tarii Soarelui Rasare, acest sport, care nu seamana cu nicio alta confruntare corp la corp, a reusit sa cucereasca o lume intreaga. De la cluburi de amatori in SUA la campioni bulgari in Japonia, sumo se bucura de o popularitate fara precedent.

Sunt din ce in ce mai multi cei care, atunci cand nimeresc accidental un canal de sport ce difuzeaza meciuri de sumo, uita brusc de stiri, de filme sau emisiuni de divertisment, cazand prada fascinatiei celor doi monstri care se infrunta mai mult in atitudini decat in lupta.



Pana la moarte

Japonezii considera sumo un „gendai budo“, adica una dintre artele martiale noi, alaturi de aikido, judo, karate, kendo sau kempo, toate fiind sisteme stabilite dupa Marea Restaurare Meiji, din 1868.

Cu toate acestea, sportul are radacini vechi de mai bine de doua milenii, existand in forma actuala de mai bine de patru secole. Mare parte din ritualul intrarii in ring a luptatorilor se trage direct din traditiile religioase shinto. Luptele profesioniste sumo, in modul in care se desfasoara acum, pot fi identificate ca fiind practicate inca de la inceputul perioadei Edo (1603-1867). Se pare ca primii luptatori de sumo au fost samurai si ronini (samurai ramasi fara stapan), care aveau nevoie de o sursa alternativa de venit.

Insa inceputurile sportului se pierd in istorie. Prima atestare documentara vine din secolul VIII i.H., sub numele de Sumai, cuvant care desemna mai multe tipuri de confruntare fara arme, care, de obicei, se purta pana la moarte. In cadrul acestor turniruri au fost adaugate, in timp, diverse ritualuri Shinto, cum ar fi purificarea ringului cu sare. Pana astazi, purificarea locului in care se desfasoara lupta este atat de importanta, incat femeilor nu li se permite sa intre niciodata in ring. Chiar si in clipa in care in functia de guvernator al regiunii Osaka a fost aleasa o femeie, acesteia nu i s-a permis sa urce in ring pentru a inmana trofeul campionatului (Osaka gazduieste unul dintre cele sase campionate anuale de sumo), fiind nevoita sa trimita un delegat. Toate protestele, nationale sau internationale referitoare la aceste discriminari au ramas fara ecou in cadrul Asociatiei Japoneze de Sumo.



Meritocratie, nu examen

Spre deosebire de toate celelalte arte martiale, sumo are un sistem diferit de acordare a gradelor. In sumo, drumul catre varf este dictat de victorii care conduc la pozitii bine stabilite in clasamente. Daca in karate, de exemplu, se sustine un examen pentru a castiga o centura de o culoare diferita, aici nu este vorba decat despre meciuri castigate. Mai mult, in karate nu ti se retrage niciodata centura, pe cand in sumo poti retrograda. Si, pentru condimentarea sportului cu ceva onoare traditionala, titlul suprem de yokozuna, cel mai bun dintre ozeki, nu poate fi retras. In schimb, un yokozuna decide cand sa renunte la acest titlu, pentru ca a venit timpul sa se retraga. De obicei, aceasta se intampla cand luptatorul simte ca nu mai poate lupta la fel de bine ca atunci cand a castigat titlul.

Pentru a castiga un meci de sumo, este suficient sa-l faci pe oponent sa atinga pamantul cu orice alta parte a corpului decat talpile sau sa-l faci sa calce afara din ring. In cazul in care ambii luptatori se prabusesc la pamant sau in afara ringului, castiga cel care ar fi obtinut un avantaj decisiv in urma manevrei executate. Daca dupa patru minute o repriza nu a fost castigata, iar cei doi se afla intr-un punct mort, se ia o „pauza pentru apa“, iar lupta se reia din exact aceeasi pozitie. Dupa inca alte patru minute, urmeaza alta pauza, iar lupta se reia de pe pozitiile initiale, fata in fata.



Ierarhii

Luptatorii de sumo cresc si traiesc in cladiri numite, literalmente, grajduri, unde unul sau mai multi oyakata, fost luptator de sumo, ii antreneaza. Exista in Japonia 54 de asemenea grajduri, cu un total de 700 de luptatori. Pentru toti exista listele Banzuke, cu clasamentul exact al tuturor luptatorilor profesionisti, publicate cu doua saptamani inaintea fiecaruia dintre cele sase campionate anuale.

Luptatorii sunt impartiti in sase divizii: Makuuchi (cu un numar fix de 42 de luptatori), Juryo (fix 28 de luptatori), Makushita (fix 120), Sandanme (fix 200), Jonidan (aproximativ 230 de luptatori) si Jonokuchi (aproximativ 80).

Cand un luptator intra in campionat, o face incepand de la cea mai de jos categorie (Jonokuchi). In cazuri exceptionale, cei mai buni luptatori amatori, studenti din universitatile japoneze, sunt acceptati direct in Makushita. Salariul pentru luptatori profesionisti nu se acorda decat pentru cele mai inalte categorii, Juryo si Makuuchi, unde luptatorii poarta numele de sekitori, „cei care au depasit bariera“. Pentru diviziile inferioare exista, totusi, indemnizatii de subzistenta - luptatorii sunt considerati inca in stadiul de invatare si de antrenament.

Spectacolul adevarat insa este cel care se desfasoara intre luptatorii din prima divizie, la randul sau impartita in mai multe categorii. Cei mai multi sunt maegashira. Apoi urmeaza „campionii“, numiti sanyaku: Komosubi, Sekiwake, Ozeki si, in varful tuturor, unicul Yokozuna. Pentru toate categoriile exista divizarea dintre Est si Vest, cu un mic avantaj in favoarea Estului. Astfel, maegashira de pe locul trei in Est va fi plasat in clasament intre maegashira doi din Vest si maegashira trei din Vest. Pentru a deveni Yokozuna, este obligatoriu ca un luptator sa castige cel putin doua campionate la rand, iar pentru Ozeki trebuie castigate minimum 33 dintre cele 45 de lupte pe care un Makuuchi le sustine intr-un an.

In acest moment, yokozuna este Asashoriu, un luptator mongol, iar inainte de el pozitia a fost ocupata de cativa luptatori absolut remarcabili: Akebono (primul yokozuna strain, nascut in Hawaii), Musashimaru (al doilea, samoan), precum si de singurii frati care au ajuns vreodata la acest rang, Takanohana si Wakanohana III. Unul i-a urmat celuilalt, pentru ca este interzis sa lupte intre ei frati de mama sau membri ai aceluiasi dohyo (grajd). Cel mai mare campion al secolului, yokozuna Chiyonofuji, s-a retras la inceputul anilor ’90, dupa nu mai putin de 31 de campionate castigate.



Copilarie de servitor

Viata luptatorilor de sumo este departe de a fi usoara. Cei cu grade inalte, sekitori, au voie sa se trezeasca la 7 dimineata, timp in care tinerii rikishi, cu grade intre Jonidan si Sandanme, din dohyo se antreneaza si le pregatesc mancarea pentru pranz. Sekitori intra la dus inainte de antrenamente, apoi se antreneaza fara sa ia micul dejun. In schimb, iau un pranz foarte consistent, chakonabe, care consta intr-un soi de supa din peste, vita, porc sau pasare, sau orice combinatie a acestora, dublata de paste si legume de sezon, totul ingropat in canitati mari de bere. Dupa masa, gradele inferioare fac treburi prin gospodarie, in timp ce sekitori trag un pui de somn, ceea ce-i ajuta sa castige in greutate. Dificultatile vietii in fazele incipiente ale antrenamentului au determinat o rata din ce in ce mai mare de abandon in randurile tinerilor luptatori.

Tinerii promitatori, in schimb, se bucura de tot felul de avantaje, pana la suprema onoare de a-i insoti pe sekitori in oras, evident, conform etichetei. Sandale de lemn si haine subtiri pentru incepatori, sandale de pai pentru medii, matasuri grele si coafura de samurai pentru sekitori. Efortul celor perseverenti insa este rasplatit pe masura. Salariul unui yokozuna este de 25.000 de dolari pe luna, suma la care se adauga premiile din campionate, cadourile sponsorilor si vanzarile de obiecte de colectie (amprenta originala a unei palme de yokozuna, cu autograf caligrafiat, poate ajunge la sume fabuloase pentru colectionari). In gradul cel mai jos al profesionistilor, Juryo, leafa lunara trece de 9.000 de dolari, suma dublata in cele din urma de catre sponsori si de alte activitati (o sursa importanta sunt banii din turnee demonstrative internationale). Dincolo de aceste sume, exista trei premii importante si foarte speciale (sansho) care se acorda la fiecare dintre cele sase turnee: pentru tehnica (ginosho), pentru spirit de luptator (kantosho) si pentru invingerea unui yokozuna sau unui Ozeki, daca diferenta din clasament e foarte mare (shukunsho). Fiecare premiu valoreaza aproximativ 20.000 de dolari si, in plus, castigatorul anului in divizia Makuuchi mai primeste inca 50.000. Iar daca adaugati si dragostea neconditionata a oricarei femei libere din Japonia, veti avea un cumul destul de puternic de pachete motivationale.

duminică, 20 decembrie 2009

Ce oras din Europa are cei mai la moda locuitori?

 
La aceasta intrebare multi din participantii la studiu au raspuns simplu si scurt. Paris. O treime din americani si europeni au recunoscut ca Paris este orasul "cel mai bine imbracat".


Si italienii au fost rapiti de acel "chic" sau "je ne sais quoi" al francezilor, preferand la capitolul moda in loc de Milano, Paris.


Rusii, suedezii, polonezii si turcii cred ca cei care locuiesc in marile orase din tara lor sunt cei mai moderni atunci cand vine vorba de stil vestimentar.


Daca cei mai la moda sunt parizienii,  cetatenii din ce oras au reputatia de a fi foarte putin constiinciosi in privinta propriei tinute?

 

La aceasta intrebare putini au putut sa raspunda. Cei care au reusit sa isi gaseasca vorbele au spus ca londonezii au un stil mai ciudat  de a se imbraca,  in sensul "neasortarii" tendintelor din moda. Pe locul doi in ce priveste moda a ajuns Moscova, iar pe trei Berlin.


Acelasi studiu a scos la iveala ca multi considera ca a fi la moda este cum spun americanii un "must". Adica este obligatoriu sa arati bine pentru a-ti face remarcata personalitatea.


Romanii si rusii sunt foarte constiinciosi in ceea ce priveste moda, din toate punctele de vedere. Cetatenii romani, alaturi de cei rusi, cred cu tarie ca a fi la moda este important. La fel de important este sa fii la curent cu noile aparitii in materie de design vestimentar.


Germanii, francezii, danezii si suedezii sunt cei care au spus ca nu le pasa prea mult de tot ce e nou in moda, insa pentru un aspect placut tinuta conteaza.


In fiecare tara participanta la studiu, 40% dintre femei au spus ca adopta noile trenduri. Barbatii, in proportie de 30%, sunt si ei interesati de noile tendinte si aparitii.

 
 



joi, 10 decembrie 2009

Nu uitati sa visati,visele pot deveni oricand realitate!


Nu uitati sa visati,visele pot deveni oricand realitate!

Poate suna a motto sau poate suna ca un citat stupid,dar visele mele au devenit realitate,nu oricand ci atunci cand nu ma asteptam.
27.11.2009 este poate pana acum cea mai fericita zi din viata mea. Povestirea mai pe larg suna cam asa:
Intr-o zi frumoasa de septembrie ma "pierdeam" pe holurile Facultatii de Economie si Administrarea Afacerilor cand dintr-o data m-am "lovit" de un afis ce suna cel putin interesant..."...Preselectie pentru Miss Boboc FEAA..." si cam atat pentru ca restul nu am reusit sa citesc deoarece o voce m-a intrerupt brusc: "Pentru preselectie?". Initial nu am stiut daca intrebarea mi-a fost adresata mie,asa ca a urmat vesnica balbaiala "aaa...aaa....Da,pentru preselectie. Intr-un ritm destul de ametitor am intrat in ceea ce parea la inceput un joc,unul al frumusetii bobocilor si am ajuns sa transformam jocul in competitie in ziua de 27noiembrie.
Concursul de Miss Boboc a fost prezentat de catre Daniel Buzdugan si Mihai Morar,iar ca invitat special : Cream si Nick Kamarera
Primele probe,cea de dans,tinuta de zi,si prezentare de moda a uneia dintre colectile lui Florin Lazar.
Au trecut cu usurinta....greul a urmat sau mai bine zis si-a facut aparitia la ultima proba...cea a rochilor de seara.Desi trebuia sa dansam vals, imi simteam picioarele inclestate (lucru care nu s-a vazut :)) ),iar gandul imi zbura la momentul anuntarii castigatoarelor.Dupa concertul Claudiei,pe scena din Heaven Studio 10 fete,una mai frumoasa ca cealalta,asteptau decizia juriului...Nu stiu ce era in sufletul lor,stiu doar ca eu personal nu as mai fi "inghitit" inca o dezamagire ( dar asta e o alta poveste care nu o sa o spun decat nepotilor mei :))) )
Primul premiu oferit a fost cel de Miss Popularitate si a fost castigat de frumoasa mea colega Laura.Adrenalina crestea pe masura ce premiile se epuizau; locul 3 a fost obtinut de Sanziana,iar locul 2 de "pata de culoare"a acestui bal:Cherezada,iar locul 1 de...mine...Oana.
Daca voi va intrebati cum a fost posibil si daca voi puteti sa raspundeti la aceasta intrebare,transmite-ti-mi si mie raspunsul pentru ca nici acum,dupa mai bine de doua saptamani inca nu imi vine sa cred ca eu am fost cea care a castigat....Daca am mers pe aceeasi linie ca si la  Decernarea Premilor Oscar,acum pe final nu-mi ramane decat sa le multumesc Organizatorilor,Juriului,Publicului..tututor care au luat parte la acest bal si care mi-au fost alaturi...
Vizionare placuta!


 

 


Pentru a vedea televizat o parte din bal puteti intra pe : http://www.analogtv.ro/emisiuni/in-voga/in-voga-04-decembrie-2009/    unde este difuzat la emisiunea "In Voga" Analog TV
.